Psiholog, psihologie, terapie, divertisment, relaxare

 header image 5

Articole

Calitatea vietii “de acasa” isi pune amprenta, in mod indiscutabil, asupra tuturor membrilor familiei. O atmosfera dominata de dependente, de ostilitate, de agresiune, de violenta, de alte crize, de tensiuni de tot felul este premiza unor patternuri de comportament bazate pe o viziune fatalista asupra vietii, care ne poate face sa acceptam si alte situatii care ne expun abuzurilor.Copiilor crescuti intr-o asemenea atmosfera li se pare normal si firesc sa accepte rele tratamente din partea partenerului. De multe ori, acest gen de relatie agresor victima este singurul gen de relatie de cuplu cunoscut, astfel incat, cel crescut intr-o atmosfera agresiva nu va putea “decoda” decat sentimente de acest gen. Practic daca vrei sa ma bagi in seama atunci agreseaza-ma, altfel nu stiu ce vrei, nu inteleg. Este cazul femeilor care traiesc, de multe ori, o viata intreaga alaturi de un partener care le maltrateaza. Traind alaturi de o mama supusa aceluiasi tratament, care reduce conditia de femeie la suferinta si acceptare, ajunsa ea insasi mama fata va trai aceeasi realitate cunoscuta, va fi psihologic dependenta de partener si va privi situatia abuziva ca “facand parte din viata”. De multe ori, partenerul are aceleasi probleme, la el agresivitatea fiind imitarea unui model patern sau aspectul lipsei de maturizare, a imposibilitatii tolerarii frustarilor sau a situatiilor dificile. Cuplul nu este cladit pe dragoste sau pe respect ci pe o dependenta a partenerilor. Barbatii sunt ostili si agresivi, iar femeile sunt pasive si dependente. Se creaza o completare reciproca bolnavicioasa, care va face ca acest cuplu sa supravietuiasca in ciuda agresivitatilor.           Interactiunea conjugala, in aceste cazuri, apare de trei feluri: bazata pe dependenta, pe dominare sau pe opozitie.           Interactiunea bazata pe dependenta apare in acele cupluri in care sunt disputate acordarea si primirea de ingrijire. Fiecare dintre parteneri manifesta un egiosm care il face sa se simta indreptatit sa primeasca intreaga atentie din partea partenerului. Rezolvarea conflictului se face atunci cand doar unul dintre parteneri va fi cel care va primi neconditionat atentie, celalalt avand rolul celui care ofera atentie tot timpul, chiar si atunci cand ar avea el insusi nevoie de ingrijire.           Alte cupluri, manifesta o interactiune bazata pe dominare si supunere. Unul dintre parteneri, de obicei barbatul, este cel agresiv, iar celalalt este cel pasiv, supus. Acestea sunt cuplurile in care violentele fizice sunt dese, abuzurile apar fara ca cel abuzat sa intervina, sa se revolte. Pentru un copil, traiul in aceasta familie este dominat de permanente abuzuri emotionale, de anxietate si de rivalitati. Copilul este pus adesea sa aleaga intre parinti, sa ”tina” cu unul dintre ei.           Cuplurile in care apar sentimente de opozitie, de detasare sunt acele cupluri care evident ca nu se mai inteleg, ca nu mai pot continua convietuirea, dar nu apeleaza la violente fizice ci doar la opozitie verbala sau comportamentala. Atmosfera este evident tensionata iar agresiunea este de multe ori, indreptata impotriva copilului. Spre deosebire de cele doua cazuri de mai inainte, aceste cupluri ajung adeseori la divort.           Aceste aspecte ale vietii de familie isi pun in mod inevitabil amprenta asupra vietii copilului, asupra adultului de maine si asupra viitoarei lui vieti de familie. Aspectele nedepasite ale copilariei ne urmaresc si ne tulbura intreaga viata. Agresivitatea, comportamentul antisocial isi au radacinile in relatiile si in tensiunile dezvoltate in timpul copilariei.  

 

35 Comments

Pagina

35 raspunsuri pana acum ↓

  • -1 Catalina Hetel // Mar 6, 2010 at 3:41 pm

    Ajutor, copilul meu nu mananca
    Am auzit des aceasta remarca din partea parintilor. Pare ca aceasta indeletnicire care mai tarziu, in viata de adult ne va da atatea batai de cap, are radacini in copilarie, atunci cand relatia dintre copil si mancare pare ca sta la baza imaginii de sine si a acceptarii sociale si familiale a copilului. Un copil care mananca este catalogat drept un copil cuminte, in timp ce un copil mofturos sau care nu mananca tot, este numit un copil problema.
    Dar de ce refuza copiii sa manance. Am gasit in acest sens, cateva explicatii:
    1. Nu ii este foame. Pur si simplu. Copilul este sincer cu el, cu noi, cu corpul sau. Chiar daca noi parintii credem ca stim mai bine, copilul stie exact daca ii este foame, cand ii este foame si cand s-a saturat. El nu mananca doar ca sa nu lase in farfurie si nici nu mananca pentru ca nu are altceva mai bun de facut. Atentie la obiceiul de a santaja copilul Suntem tentati sa ii spunem “mananca tot ca sa o faci pe mami fericita” sau “daca mananci tot, plecam in parc”. Acest gen de comportament parental se constituie ca baza a comportamentelor alimentare periculoase. Copilul tratat in acest fel, va deveni adultul care atunci cand nu se simte iubit sau acceptat se afunda in frigider, care atunci cand este stresat mananca sau care atunci cand simte nevoia unei recompense, va manca “ceva bun”. Este o reeditate a relatiei cu mama care era fericita atunci cand copilul manca tot sau care recompensa farfuria golita de mancare.
    2.Obiceiurile alimentare defectuoase. Daca copilul a mancat bomboane sau ciocolata, sau si mai rau, chipsuri si snacksuri, este putin probabil ca sa mai manance legume fierte. Atentie la tendinta de a da copilului sa manance orice, doar sa manace. Mancarea fast food sau junk food este plina de chimicale care te fac sa mananci din ce in ce mai mult. Este adevarat ca cel mic mananca, dar aportul nutritiv sau caloric este nul
    3. Santajul emotionat intors impotriva parintilor. Copilul stie ca parintelui ii place sa il vada mancand, ca parintele este multumit daca copilul a mancat si astfel mancarea ajunge sa fie o arma redutabila in mana copilului. De cate ori este supatat sau de cate ori vrea sa obtina ceva, sau sa reproseze ceva parintelui, copilul va refuza constient sau inconstient masa. Acestea sunt cazuri des intalnite in practica psihologilor, dar care pot ajunge sa se agraveze, ajungandu-se in cazuri extreme la anorexie.
    4. Mancatul nu e distractiv. Copilul se gaseste singur la masa, in fata unei mancari anoste, fara aspect si uneori si fara un gust deosebit. Pentru ca vietile noastre sunt destul de dezordonate, nu avem timp sa mancam cu totii, mancam pe fuga, in picioare sau la televizor. Ideal ar fi ca masa sa fie un moment al familiei, in care parintii si copiii sa povesteasca ce au facut in timpul zilei. Masa nu trebuie sa fie o corvoada pentru copil ci un moment pe care sa il petreaca impreuna cu parintii, in fata unei mancari, de preferinta frumos prezentata, buna si pe placul copiilor.

  • -2 Catalina Hetel // Mar 6, 2010 at 3:43 pm

    Jocul de-a moartea

    Viata si moartea sunt unice. Ne sunt date o singura viata si o singura moarte. Intrebarea este cum sa fie drumul dintre ele, ce il influenteaza, ce il schimba.
    Un copil s-a sinucis pentru ca avea note mici la matematica. Un adolescent se sinucide in urma unei relatii cu o profesoara. Lumea cauta vinovati, o fi profesorul de matematica, o fi profesoara care l-a inlocuit pe Eminescu cu Kama Sutra.
    De fapt, acesti copii traiau intr-o alta realitate. Noi ii vedeam ca pe niste copii iar ei traiau drame de adulti. De fiecare data, la fiecare caz mi se parea ca acesti mici oameni mari nu au fost intelesi.
    Copilului cu note mici la matematica i se promisese o bataie zdravana, parinteasca, daca nu isi indreapta situatia scolara. Atunci cand tatal va veni acasa. Tatal avea treburi importante, treburi de om mare, era plecat, muncea in strainatate, avea probleme de rezolvat, o familie de intretinut. Profesorul de matematica se straduia sa ii bage baiatului rebel materia in cap si nu era vina lui daca copilul nu invata. El dadea note mici si ameninta cu corigenta Atat, mai mult ce sa faca? In aceasta poveste mai era insa si un copil. Un copil care se temea de bataia promisa de tata, desi nu cred ca aceasta era teama cea mai mare. Copilul se confrunta cu propria imagine sfaramata putin cate putin. Vroia sa fie bun, sa fie destept, sa ii faca pe parinti sa fie mandri de el, dar nu reusea, era neputincios. Incerca sa isi strige neputinta, dar nu reusea pentru ca un copil cu note mici trebuie pedepsit, sau oricum nu trebuie luat prea mult in seama. Si atunci neputinta s-a transformat in ura. Si pentru ca nu isi putea striga ura impotriva celor pe care ii iubea la fel de mult cum ii ura, aceasta ura s-a intors impotriva lui, nemernicul, neputinciosul, care nu merita sa traiasca. Intr-o zi s-a aruncat de pe bloc. Inainte de asta, le-a scris parintilor ca ii iubeste, dar ca nu poate sa se ridice la inaltimea asteptarilor lor.
    Un adolescent iubea o profesoara. Suna chiar banal, cred ca toti am fost indragostiti macar o data de un profesor, de un star, de un idol de carton inzestrat in mintea noastra cu toate calitatile unui Fat Frumos sau ale unei Ilene Cosanzene. Acesti idoli au ramas in coltul sufletului nostru ca baza pentru relatiile viitoare, reale,bune sau rele. Am invatat cu totii de-a lungul vietii ca idolii sunt perfecti doar in poze si ca realitatea este altceva, ca viata este altfel. Acest adolescent nu a invatat insa aceasta diferenta. Cei din jur il priveau ca pe un copil si il tratau ca pe un copil. Dar pe acest “copil” nu l-a invatat nimeni ca atunci cand intri intr-o relatie, este nevoie de partea din tine care reprezinta adultul, omul mare. O relatie inseamna sa accepti si pierderea, sa accepti ca celalalt nu respira in ritm cu tine, ca are alte opinii, alta viata, alta experienta, ca este liber sa traiasca, chiar sa traiasca departe de tine. Si cu toate astea, tu sa ramai acelasi, sa ai incredere ca daca cineva te considera rau este parerea lui si nu este obligatoriu ca tu sa fii rau. Adolescentul nu a stiut aceasta lectie inainte sa intre in relatie, iar cand a dat piept cu realitatea celuilalt, a suferit si a urat atat de tare, incat s-a hotarat ca pedeapsa sa fie pe masura suferintei. S-a distrus pe sine pentru ca vroia sa distruga femeia iubita.
    Stim sa fim parintii copiilor mici, dar nu mai stim sa fim parinti atunci cand copilul creste. Stim sa ii hranim, stim sa ii imbracam, stim la ce gradinite sau scoli sa ii indrumam, dar nu stim intotdeauna sa ii invatam sa faca fata vietii si mai ales momentelor dificile.
    Cel mai frumos cadou pe care il putem face copiilor nostri este sa ii facem sa aiba incredere in puterile lor, in calitatile lor, sa poata sa treaca prin experientele vietii fara sa se piarda pe sine.

  • -3 Catalina Hetel // Mar 6, 2010 at 3:44 pm

    Am auzit zilele acestea o intrebare “serioasa”: Cum sa nu te plictisesti. La intrebarea asta se astepta si un raspuns, iar mie imi trecea prin cap doar “da’ de ce”?
    Adica de ce sa nu te plictisesti de ceea ce faci? Daca ceea ce faci nu te satisface, daca nu ai nici un fel de placere atunci cand te trezesti de dimineata, de ce sa nu recunosti simplu ca nu mai vrei, sau ca te-ai plictisit.
    In acest context plictiseala imi aduce aminte de adolescenta cand nu prea aveam nimic de facut, cand cautam lucruri care sa imi placa si cand nu faceam nici in ruptul capului ceva care sa nu imi placa. Este adevarat ca daca m-ai fi intrebat atunci, as fi spus ca ma plictisesc foarte tare, dar aveam atat de mult timp sa ma gandesc la mine, la oameni, la viitor.
    “Oamenii mari”, nu prea se mai plictisesc, ei au timpul ocupat cu ceva. Mi se pare ca in acest moment, a fi “serios”, a fi “adult”, inseamna a fi tot timpul preocupat, ocupat cu cate ceva, cu multe lucrari pe cap, cu probleme, cu dead-line-uri, cu telefoane care suna, fara timp de “prostii”.
    Cautam ca si timpul liber sa le fie “organizat”, sa nu piardem timpul, sa avem concedii bine organizate, team-building-uri al caror scop nu poate fi doar simpla ridicare a unor probleme, aparitia unor intrebari de multe ori mai valoroase decat raspunsul, ci avem nevoie musai de solutii, de rezultate. Oamenii zilelor noastre fug de plictiseala. Cauta sa faca tot timpul ceva, cauta “sa isi umple timpul”, cauta “sa nu piarda timpul”, nu isi permit sa rateze vreo secunda care sa se scurga inutil.
    Plictiseala cred ca are partile ei bune si partile ei proaste. Daca incepi sa te plictisesti inseamna ca ceva clar nu merge bine. Partea buna este insa ca psihicul tau mai are putere sa iti spuna asta, ca nu este ingropat de actiune si de acesti “trebuie sa” care ne guverneaza viata. Plictiseala este semnalul de alarma care iti spune ca este nevoie sa mai cauti cate un sens, sa te mai intrebi cine esti si ce cauti si mai ales de ce faci ceea ce faci. Si daca raspunsul este “pentru ca asa trebuie”, atunci asta ar fi inca un semnal de alarma.
    Am intalnit multi oameni care fac doar “ce trebuie”, cand “trebuie” si care se straduiesc sa faca totul bine sau “cum trebuie”. Viata lor este o adunare de reguli pe care le respecta. Am nebunia constanta de a intreba oamenii nemultumiti de vietile lor, care este cea mai nebuneasca dorinta pe care au avut-o in copilarie. Raspunsurile sunt incadrabile in cateva categorii: vroiam sa fiu artist, aviator, explorator, sa fiu bogat, sa calatoresc. Intrebarea mea este apoi: ce ati facut pentru aceasta dorinta? Majoritatea oamenilor zambesc ingaduitor si emit clisee gen ”realitatea e altceva decat visul” sau “nu faci intotdeauna ce vrei”. Acesti oameni imi par straini in viata lor, de multe ori nu s-au resemnat cu realitatea dar nici nu au avut curajul sa faca o nebunie. Pe aici pe undeva apare plictiseala, frustrarea, supararea.
    Dintre toate acestea, plictiseala iti spune ca este momentul sa incepi sa vezi, sa traiesti, sa iti pui intrebari fara raspuns, sa treci peste realitate si obligatii si sa te gandesti la tine. A te gandi la tine nu inseamna sa fii egoist ci doar sa iti cauti si sa iti gasesti echilibrul, sa te gandesti de ce faci ceea ce faci sa ai curajul sa faci din cand in cand cate o nebunie si sa accepti ca uneori chiar si lucrurile rele sau nereusitele fac parte tot din viata ta si ii dau consistenta.
    Nu stiu cum sa nu te plictisesti de ceea ce faci, dar stiu ca daca te iubesti si te respecti pe tine insuti, ii vei iubi si respecta pe cei din jur si atunci nu ai cum sa te plictisesti de viata ta. Si vei gasi mereu cate ceva frumos in orice, iar cand nu gasesti, ai puterea de a schimba ce nu iti place. Asa, pentru ca meriti!

  • -4 Catalina Hetel // Mar 6, 2010 at 9:03 pm

    Agresivitatea intre rau si bine

    Agresivitatea este o componenta normala a devenirii noastre psihologice si a cresterii noastre. Agresivitatea ne ajuta sa cerem ce ne dorim, sa ne afirmam, sa ne facem simtita prezenta, sa refuzam, sa “facem” in general. Lipsa agresivitatii duce la comportamente pasive, la non afirmare de sine, la frustrari si in latura ei patologica chiar la depresii. Totodata, temuta agresivitate poate imbraca si forme extreme. Cand vorbim despre agresivitate, cei mai multi pot intelege bataia, agresiunea, formele patologice de agresivitate extrema. Si totusi, viata noastra fara aceasta componenta agresiva ar fi aproape imposibila.
    Donald Winnicott pediatru si psihanalist a dezvoltat o teorie conform careia in prima parte a vietii bebelusului, acesta traieste intr-o simbioza cu mediul, mai ales cu mama, cea care se adapteaza total nevoilor copilului, satisfacandu-le imediat si aproape in totalitate. Odata cu cresterea copilului, nevoile acestuia cresc si ele si nu mai reusesc sa fie satisfacute imediat si in totalitate de catre mama, copilul incepand sa inteleaga ca el si mama sunt doua fiinte diferite, ca mama este autonoma si are un comportament independent. In acest moment, copilul simte nevoia sa “manipuleze” obiectul mama, sa “vada cum functioneaza”. Aici incepe dezvoltarea unor comportamente violente, dublate in general de frustrarea copilului de a nu mai primi ce are nevoie exact in momentul in care are nevoie. Winnicott, afirma chiar ca micutul incearca “sa distruga obiectul mama”.
    Chiar daca pare dur si destul de greu de inteles, aceasta etapa a agresivitatii copilului este una normala. Copilul se adapteaza practic realitatii, invatand sa isi gestioneze frustrarile si sa actioneze asupra obiectelor. Copii mici au tendinta sa muste, sa distruga jucarii, sa le loveasca, sa le arunce, sa le ascunda, totul din dorinta de a vedea ce se intampla si mai ales de a invata ca obiectele sunt permanente si ca exista chiar si atunci cand nu se vad. In relatia cu mama sau cu persoanele apropiate,tatal, bunici, frati, copilul poate adopta acelasi gen de agresivitate. El agreseaza pentru ca sa vada ce se intampla. Traind inca in iluzia omnipotentei sale, copilul crede, dar se si teme, ca furia si frustrarea lui poate distruge obiectele dragi (mama, tata). Obligatia parintilor este insa “sa supravietuiasca”, sa nu fie “distrusi” de furia copilului. Parintele trebuie sa atraga atentia asupra comportamentului indezirabil “daca ma musti ma doare” sau “este urat sa ma lovesti”, dar fara sa fie “distrus”, “suparat”, “pierdut”. Copilul va invata sa isi gestioneze frustrarile si supararile, dar fara sa se simta vinovat pentru asta.
    In functie de temperamentul copilului, de comportamentul parintilor in casa, de temperamentul parintilor, de factorii de mediu, aceste comportamente agresive pot lua diverse forme, mai usoare, sau mai problematice. In cazul in care datorita educatiei, copilul nu trece deloc prin aceasta etapa a agresivitatii, exista riscul ca el sa se dezvolte ca o persoana pasiva, introvertita, care nu va sti sa isi comunice sentimentele negative, care va avea poate probleme de autoafirmare si autoapreciere.
    Copii sunt diferiti, au temperamente diferite, au parinti diferiti, au istorii de viata diferite. Este dificil sa comparam un copil cu alt copil. Unii pot fi mai “bataiosi”, unii pot fi mai linistiti. Uneori, copilul nostru nu este cel ideal, asa cum il voiam noi parintii sau asa cum il voia societatea. Ce putem face ca parinti este sa il intelegem, sa ii oferim valori, sa fim langa el, sa il pedepsim atunci cand merita sau sa il acceptam asa cum este.

  • -5 Catalina Hetel // Mar 6, 2010 at 9:04 pm

    Copiii isi petrec tot mai mult timp in fata calculatorului si sunt educati practic de televizor. De la televizor si de pe internet afla noutati, se informeaza, se distreaza.
    Televizorul si calculatorul sunt niste instrumente utile si aproape indispensabile in seolul 21.
    Dar ce facem atunci cand dependenta de calculator este departe de a mai fi doar o simpla joaca sau doar o modalitate de a pierde cateva minuute.
    Spatiul virtual ofera si copiilor si adultilor un refugiu in fata anxietatii cotidiene. In spatiul virtual putem fi asa cum dorim, nu este nevoie sa facem nimic, doar sa dam un click si putem fi puternici, viteji, frumosi, iubiti, acceptati.
    Mai mult decat adultii, copiii resimt nesiguranta vietii. Copilaria si adolescenta sunt perioade de transformare in care lipsa de control, neputinta, sentimentul ca suntem prea mici, ca nu putem, ca nu stim, sunt normale.
    Cum putem face fata unui copil care a devenit dependent de spatiul virtual. Ce a dus la aceasta realitate si cum putem schimba?
    1. Spatiul virtual este un spatiu usor de controlat.
    Cum este viata copilului nostru? Intelege ce se intampla cu el? Intelege ce simte? Familia este un loc sigur sau este un loc stressant, presarat de certuri sau de reprosuri?
    Fiti atenti la atmosfera de acasa si la ce intelege copilul. Copilul are nevoie sa invete sa controleze ce se intampla in jurul lui, asta ii asigura confort si siguranta. Dar daca dispozitiile parintilor sunt schimbatoare, daca certurile sau conflictele apar din nimicuri, copilul va avea nevoie sa isi creeze virtual o lume sigura si usor de inteles pentru el

    2. Fiecare dintre noi, chiar si un copil, are nevoie de o imagine de sine buna, sa fie iubit, acceptat.
    Relatia noastra cu copilul este o relatie deschisa sau ii spunem mai des copilului ca este rau, neindemanatic, nepriceput. Uneori ajungem sa reprosam mai mult decat sa laudam fapt care creaza copilului un sentiment de inferioritate, de neacceptare. O greseala a copilului ii anuleaza in fata noastra calitatile si reusitele. Asa ca isi va cauta in spatiul virtual o identitate in care sa se simta acceptat.

    2. Uneori relatiile cu ceilalti copii si cu scoala pot fi dificile. Copilul se simte incapabil de a relationa, de a-si face prieteni, nu poate face fata la scoala, simte ca pierde controlul si din nou, se reugiaza intr-o lume sigura si mult mai simpla.

    Ce putem face?
    - atentia la atmosfera din familie. O atmosfera destinsa, permisiva, umorul, acceptarea si toleranta il vor face pe copil sa prefera sa stea in compania voastra decat sa fuga in fata calculatorului.
    - Incurajati-l sa aiba prieteni. Faceti-va voi adultilor prieteni, organizati iesiri impreuna cu alte familii cu copii, organizati intalniri de joaca, de discutii, iesiri in parc, la filme, la spectacole. Lumea reala este mult mai frumoasa decat cea virtuala, dar necesita mai multa energie. Uneori suntem epuizati si stresati, dar chiar si noua adultilor ne foloseste o mica iesire sau o distractie.
    - Incurajati-l sa aiba activitati exterioare casei. Sport, teatru, cercuri de desen, de modelaj. Importanta nu e performanta ci iesirea, socializarea, actiunea.
    - Vorbiti cu el deschis. Incurajati-l sa va vorbeasca chiar si atunci cand a gresit sau cand se teme. Un parinte este un punct de reper important unde ne intoarcem atunci cand avem nevoie de sfaturi sau de incurajari. Atunci cand va vorbeste, nu il criticati, nu ii spuneti ce a gresit sau cat de prost este ci spuneti-I ca ii sunteti alaturi si ca il puteti invata cum sa faca.
    - Povestiti-I despre voi. Exemplul vostru de viata conteaza pentru copii. Ei au nevoie de modele. Faptul ca si voi ati fost intr-o situatie similara (reala sau nu) ii incurajeaza ca nu sunt singuri, ca nu sunt ciudati, ca pot reusi.
    - Prezentati-I realitatea ca pe un loc frumos, in care daca respecti regulile lucrurile nu pot merge decat bine. Nu transmiteti copiilor propriile temeri sau angoase. Nu le prezentati lumea ca pe un loc ostil sau catastrofal, plin de pericole.

  • -6 Catalina Hetel // Mar 6, 2010 at 9:05 pm

    Cand intervenim in viata copiilor nostri
    Copiii sunt o parte din noi, o parte importanta a vietii si a existentei noastre. Simtim nevoia sa ii calauzim, sa ii aparam, sa le ghidam pasii. Cand sunt mici, putem sa fim parinti buni, sa ii ridicam atunci cand cad, sa le dam ce au nevoie sau ce credem noi ca au nevoie, sa ii protejam de frig, de riscuri.
    Ce ne facem insa atunci cand copiii nostri cresc, cand nu mai putem sa le fim alaturi in fiecare secunda fara a-I sufoca, cand parerile noastre nu mai coincid cu ale lor, cand personalitatea noastra nu se mai acordeaza cu a lor, cand copiii nostri aleg si fac altfel decat am facut sau am face noi. Multi parinti pot fi buni atunci cand copilul este mic, dar nu mai reusesc sa se descurce cu un copil care a crescut.
    Ajungem atunci sa proiectam asupra copiilor temerile si frustrarile noastre. Noi suntem cei care ne temem de lume si le prezentam copiilor lumea ca un loc rau, plin de pericole. Noi suntem cei care avem o relatie de cuplu nesatisfacatoare, cei care ne temem de oameni, de sex, de relatii si atunci le prezentam copiilor sexul ca pe o nenorocire si relatia cu sexul opus ca pe un razboi. Pentru ca noi nu am reusit sa ne acordam cu partenerul de viata le prezentam asta copiilor nostri ca pe o fatalitate, imprimandu-le in inconstient varianta esecului familial.
    Undeva ar trebui sa incepem sa facem diferenta. Oare “sfaturile” pe care le dau fiului sau fiicei mele sunt realiste sau sunt doar izvorate din experientele mele nereusite. Pe de alta parte, temerile pe care le am, frustrarile, sunt realiste, provesite din experienta, ci doar niste temeri care mi-au fost transmise de catre parintii mei si pe care le-am preluat ca atare.
    Frustrarile, temerile, angoasele, ajung sa treaca din generatie in generatie, transmise prin cuvinte sau doar prin atitudine, prin teama sau prin respingere. Se vorbeste despre esecul in casnicie, esecul in relatia cu sexul opus, chiar esecul in viata ca despre un blestem transmis in familie. De fapt este vorba despre mesaje subtile pe care le dam copiilor nostri, mesaje care vor avea exact efectul contrar, nu ii vor apara de esec ci ii vor impinge exact in acel punct in care sa le putem spune triumfatori “ti-am spus eu”.

  • -7 Catalina Hetel // Mar 10, 2010 at 10:15 pm

    Copiii care supravietuiesc

    Nu am intalnit nici un parinte care sa isi propuna deliberat sa faca rau copilului sau, dar cate oare din comportamentele parintilor nostri sau ale noastre ca parinti isi vor pune amprenta asupra adultului de maine. Discutiile cu adolescentii m-au facut sa ma gandesc ca de multe ori, parintii pot creste excelent un copil mic, dar nu mai fac fata cresterii unui adolescent, care are nevoie sa fie copil si adult in acelasi timp, sa fie ocrotit si sustinut dar si lasat liber. In aceste cazuri, parintii pot dezvolta o atmosfera de agresivitate si ostilitate fata de copilul care devine adult, incercand sa “tina lucrurile sub control” va ignora nevoile copilului devenind abuzivi.
    Din punct de vedere emotional copilul incearca sa satisfaca expectatiile adultilor, “sa intre in sistem “. Doreste sa-l multumeasca pe adult pentru a fi iubit si acceptat. Alti copii, din contra, pot fi agresivi si foarte agitati, au rate ridicate ale anxietatii se tem mereu sa nu greseasca. Sunt ostili si au o gresita parere despre sine.
    Mediul familial cel care ar trebui sa ofere ingrijire si sentimentul de securitate poate deveni tocmai mediul care este ostil copilului si unde acesta este agresat. Apare astfel inevitabil un sentiment de nesiguranta, o imagine de sine negativa, o dezvoltare inhibata si o multime de probleme legate de ego.
    Putem vorbi si despre o depresie a copilului care apare atunci “cand se supara parintii”. De asemenea, se vorbeste si despre “agresivitatea copilului nascuta din agresivitate” si despre o identificare cu agresorul, aparuta mai ales la baieti. In grupul sau si in viitoarea sa familie, exista sanse ca baiatul provenit dintr-o familie in care exista un tata agresiv si abuziv sa urmeze acelasi drum, identificandu-se inconstient cu “cel mai tare”, devenind de data aceasta el cel mai tare, razbunandu-se pe ceilalti pentru perioadele in care se simtea slab si neajutorat. Aceasta este explicatia cazurilor de violenta familiala in care trebuie studiata istoria celui care este agresiv, precum si a cazurilor numeroase de violenta in “bande de cartier”, formate in special din tineri care cauta in aceasta forma de asociere siguranta fizica pe care nu o au acasa si un statut de “persoana respectata”, o implinire a egoului care nu a putut avea loc in mediul familial frustrant.
    In alte cazuri, agresivitatea este interiorizata, autodistructiva, copilul devenind deprimat, pasiv, retras, avand de multe ori un comportament suicidal.
    Imaginea de sine se construieste la fiecare dintre noi in stransa legatura cu perceptia noastra fata de parinti. Atunci cand copilul creste iubit si respectat, el va dezvolta o imagine de sine pozitiva, stima de sine, dar atunci cand acesta este abuzat, cand simte ca nu este iubit, ca “nu este bun”, ca este “responsabil de tot ce se intampla rau” si imaginea de sine a copilului are de suferit. Acesta se simte “bun” si “valorizat” doar cand crede ca indeplineste asteptarile parintilor. Rolul sau primordial acesta. Nimeni nu se ocupa de el. Imaginea de sine devine, astfel, distorsionata si negativa. Lumea sa interioara este umpluta cu ganduri negre despre sine si despre lume.
    O mare parte din energie, copilul si-o cheltuieste pentru a intelege situatia in care se afla. In special in cazurile de agresiune, copilul va simti acut ca poarta intreaga vina si isi asuma pastrarea secretului din loialitate fata de parintele sau care nu are nici o vina si care “il iubeste”. Copii cunosc ceea ce trebuie sa ascunda (cazurile de abuz de drog, de alcool, abuz sexual, violenta fizica etc.) intrand intr-un conflict valoric cu ei insisi. Stiu ceea ce este rau si stiu ca acest rau trebuie sa-l ascunda. Si mai rau este ca in anumite cazuri cand totusi copilul sesiseaza altor adulti situatia nu este crezut, este tratat cu neancredere si cu respingere si convins inca o data ca el este cel care greseste.
    Un mare numar dintre copiii sunt “copiii care supravietuiesc”. O anumita combinatie de factori si de circumstante duc la aparitia unor cazuri in care copilul se transforma untr-un adult normal care isi creste copiii intr-o atmosfera calda si iubitoare. Terapia are un efect benefic in schimbarea atitudinilor copilului fata de lume si fata de societate. Acesti copii se dovedesc a fi “vaccinati impotriva stresului”. Sunt cei care dezvolta relatii afectiv-suportive cu un adult din afara familiei care le ofera siguranta si caldura. Scoala sau o alta activitate extrafamiliala sunt locuri in care copilul se simte ocrotit, aparat si in siguranta. Descopera un mediu “sanatos”, “normal”, in care nimeni nu il abuzeaza, unde adultii il apreciaza si il valorizeaza. Aici se simte bine si isi dedica energia activitatilor acestor locuri. Acesti copii au sanse sa sparga cercul vicios familial, au sanse sa aiba o viata normala.
    Alti copii, in aceeasi situatie devin confuzi. Diferenta intre cele doua categorii de copii este data de temperament, de abilitati fizice, de vitalitate, de sensibilitate, de creativitate, de capacitate intelectuala. Aceste abilitati pot fi constructive sau distructive. Copilul poate sa “scape” de acasa printr-o dezvoltare psiho-intelectuala pozitiva sau dimpotriva, printr-un comportament autodistructiv, agresiv.
    Comportamentul agresiv si autodistructiv este sesizat in primul rand prin prisma unor reactii comportamentale: agitatie, tulburari nervoase, crize,distrug jucarii, intra in conflicte dese cu ceilalti copii, sunt singuratici si distanti. Adultii afirma ca un astfel de copil “ii aduce in pragul nebuniei”, fara a cauta explicatii acestui comportament. Se formeaza, astfel, un cerc inchis al violentei in familie, parintele si copilul raspunzand prin violenta violentei celuilalt. Crescand copilul, agresivitatea creste si ea, imbracand noi forme. Din nimic, dintr-o privire, se pot naste reactii extrem de violente. Agresivitatea este de fapt, in acest caz, o forma de aparare, dar aceste cazuri sunt cele care se vor imtalni mai tarziu in cazuistica infractiunilor cu violenta.
    Reactiile copiilor si strategiile acestora de a face fata situatiilor frustrante imbraca forme complexe. Chiar reactile parintilor la strategia copilului pot intari un comportament sau altul. Copilul poate fi “eroul”, cel care se descurca, cel care este un ajutor de incredere, este valorizat pozitiv, el simte ca indeplineste asteptarile celor din jur si reactioneaza in continuare in acelasi sens. Chiar daca ii este greu, va supravietui si va putea sa isi construiasca o viata buna. Copilul poate fi insa privit si ca un “tap ispasitor” al tuturor intamplarilor nefericite din familie. Venit pe lume nedorit, sau dorit dar fara a indeplini asteptarile parintilor (in functie de sex, de infatisare, de sanatate, de inteligenta, decreativitate, de cumintenie) copilul este deci cel “vinovat” daca mama si tata nu se mai inteleg, daca in casa nu sunt bani sau pentru oricare alta problema fie ea minora sau complexa. Copilul va cauta, in acest caz, valorizare in afara familiei. In cazurile fericite, copilul se ataseaza fie de un adult din afara familiei, fie de mediul scolar, reusind sa-si propuna scopuri constructive, pozitive. Dar in alte cazuri, copilul este atras de “gastile de cartier”, de secte religioase sau de alte categorii de grupari care ii pot oferi valorizarea pe care nu o obtine in cadrul familiei. Neglijarea copilului il face fie sa fie retras, sa aiba slaba incredere in sine si in ceilalti sa nu caute relatia cu ceilalti si nici compania cuiva sau, in alte cazuri, copilul doreste cu ardoare sa se faca remarcat si se abate pe calea deviantei, cea care te aduce in atentie cu eforturi minime: prostitutie, drog, alcol. Devianta comportamentala poate aparea si din lipsa valorilor. Unui copil neglijat nu I s-au transmis valori si nici interdictii, a crescut luand din mediu ceea ce a fost mai simplu si mai “de efect” pentru el.

  • -8 Catalina Hetel // Mar 10, 2010 at 10:16 pm

    Cand copiii ajung adolescenti apoi adulti, incepe un adevarat razboi intre ei si parinti. In virtutea experientei acumulate, in inertia rolului de parinte care stie ce trebuie sa faca sau sa nu faca un copil, parintele intervine uneori nepermis de mult in viata si in alegerea copiilor lor, ajunsi intre timp adulti.
    Luptele se dau fie pentru aspecte minore, cum te imbraci, ce spui, cand pleci si cand vii dar ajung sa se dea dramatic si pentru aspecte importante ale vietii copilului devenit om mare, cum ar fi relatia cu sexul opus sau cariera.
    Fiecare alegere importanta a copilului devine un dezastru in ochii mamei sau ai tatalui.
    “Noi am facut totul pentru tine si tu iti permiti sa nu ne asculti, sa faci altfel, sa ai opinii, sa ai alte valori”.
    “Noi ne-am sacrificat pentru tine si tu acum…”
    De fapt in spatele acestor argumente cu care copilul este santajat emotional stau motivatii personale, prea personale si egoiste chiar ale parintelui care refuza sa accepte faptul ca viata lui a intrat intr-o alta etapa, aceea in care copilul a crescut, este adult.
    De fapt traducerea este “Noi am facut totul pentru tine si tu iti permiti sa cresti” sau “Noi ne-am sacrificat pentru tine si tu acum tu ne rapesti scopul in viata vrei sa ai viata ta, vrei sa pleci de langa noi”.
    Dupa nasterea copilului, parintii se pierd pe sine, isi pierd relatia, se definesc pe sine doar ca parinti, ajung sa se alinte ca “mami” si “tati”, renunta de bunavoie a viata lor, la ei insisi si ajung mai tarziu sa se agate cu disperare de proprii copii a caror plecare sau definire ar duce la constientizarea golului imans din viata parintilor. Femeia se pierde in rolul de mama, casnicia si-o “sacrifica”, renunta de buna voie si nesilita de nimeni la frumusete si feminitate pentru un rol fals definit ca unul care cere sacrificiu.
    A creste un copil inseamna sa il pregatesti in fiecare minut pentru ziua in care este independent. Sa cresti un copil nu inseamna doar sa iti asigur un stalp la batranete, ci sa cresti si o fiinta autonoma, independenta, capabila sa stea pe propriile picioare si chiar sa isi afirme valori diferite de ale tale.
    Copilul nu cere sacrificii, nu cere sa ii dai totul, copilul cere sa il iubesti, sa il respecti si sa ii dai ce ii trebuie.
    In relatia parinte copil respectul se pare ca este privit doar intr-o singura directie. Copilul trebuie sa isi respecte parintele. Respectul e o valoare in orice relatie, dar respectul nu functioneaza intr-o singura directie. Nu exista tu ma respecti pe mine dar eu nu trebuie sa te respect pe tine. Atunci vorbim doar despre teama. Putem vorbi oare despre un parinte care sa isi respecte copilul? Sau la parinti vorbim doar despre sacrificiu, devotament.
    A-ti respecta copilul la orice varsta inseamna sa il asculti, sa ii accepti uneori deciziile, varsta, chiar greselile, sa il privesti ca pe o fiinta cu discernamant nu ca pe un retardat care trebuie “sa te asculte” altfel cine stie ce prostie va face.
    Am intalnit multi “copii” de 30 de ani care sunt obligati sa asulte, santajati sa asculte. Santajati sa se casatoreasca sau nu in numele respectului pentru parinte, santajati sa urmeze o cariera, sa se angajeze intr-un loc in numele dorinei parintelui. Mame care spun…daca te mariti cu x, ma sinucid. Mamele spun ca fac totul pentru ca fiicei sa ii fie bine. Doar ca fiica este de fapt o femeie, un adult, care are 30 de ani si nu o mai poti convinge sa manance piure de morcovi fara sare pentru ca e mai bun… Pare ca de multe ori, in acest razboi, iubirea este ultima frontiera pe care copiii mai pot lupta si se pot defini, pot incerca sa fie ei insisi, care le da puteri sa se razvrateasca, sa se opuna, sa se caute pe sine.

  • -9 Catalina Hetel // Mar 16, 2010 at 11:25 am

    Dependenta si farmece

    Psihanaliza spune ca momentul nasterii este clipa in care viata si moartea se tin de mana. Dam viata, dar realizam inconstient ca acest act ne impinge sa ne constientizam propria moarte. Suntem muritori si nevoia de a invinge moartea ne impinge sa dam viata, copilul fiind cel care va putea sa ne duca existenta noastra dincolo de moarte.
    Chiar daca in mod constient nu ne gandim la aceste aspecte, inconstient, de multe ori lucrurile se petrec altfel. Putem sa ne crestem copiii atunci cand sunt mici, cand sunt dependenti de noi, cand ne simtim omnipotenti si atotputernici in vietile lor si implicit in propria viata, dar lucrurile o iau razna si suntem aruncati intr-o mare angoasa in momentul in care copiii nostri cresc, devin adolescenti si isi cer drepptul la propria viata si la propria independenta.
    Independenta si viata lor, faptul ca nu mai depind de noi ca aparent “nu mai au nevoie” de noi pentru a supravietui, ne lasa singuri in fata propriului destin muritor.
    In acest context apar acele relatii “fermecate”, “descantate”, in care copilul este parca impiedicat inconstient de catre parinte, sa isi ia zborul, sa faca, sa fie independent. Dependenta psihologica cu multele ei fatete :dependenta materiala, de casa parintelui, de sprijinul lui, tradeaza de fapt o relatie cu un parinte care traieste atata timp cat are un rol activ in viata copilului sau, rol pe care si-l va revendica inconstient in orice situatie. Atunci cand copilul se “lupta” cu paribtele, cu mama, cerandu-si dreptul la autonomie si la libertatea propriei maturizari, mama poate deveni tiranica, agresiva, autoritara sau dimptriva, bolnavicioasa, dependenta, copilaroasa, orice pentru a mentine mai departe aceasta relatie de dependenta.
    Am intalnit nenumarate cazuri in care relatia mama fiica era una negativa, dar era atat de puternica incat fiica practic nu putea sa isi continue viata, nu putea face nimic mai mult decat sa isi urasca mama, sa se lupte cu ea.
    Esecuri, relatii ratate, insuccese, nefericire, apare toata pleiada de probleme care il “leaga” pe copil in aceasta plasa subtila a relatiei stranse cu un parinte care refuza inconstient sa ii dea drumul.
    Atunci cand vrem sa ne analizam esecurile este cazul sa ne analizam relatile “fermecate” din viata, greutatile pe care fara sa vrem sau sa stim le caram dupa noi si care ne dinamiteaza existenta. Atunci cand dorim sa fim parinti, este bine sa ne analizam propriul comportament si durerea pe care o simtim atunci cand ne gandim ca intr-o zi copilul nostru nu va mai avea nevoie de noi.

  • -10 Catalina Hetel // Mar 16, 2010 at 11:26 am

    Despre farmece si descantece

    M-am lovit de cateva ori in activitatea mea, de oameni care declarau foarte convinsi ca le merge rau sau ca nu pot face un anumit lucru pentru ca sunt “fermecati”, pentru ca cineva exterior le-a vrut raul si a actionat ca atare in asa fel incat persoana in cauza sa devina incapabila.
    Ce convenabil…imi trece mie prin minte. Practic tu nu esti vinovat cu nimic. Faptul ca iti merge rau, faptul ca nu poti, ca nu faci, ca nu reusesti nimic, nu tine de tine, ceva exterior tie te-a dus in acest loc, tu nu ai nici o vina. Mai mult, farmecele se desfac doar cu descantece, adica tot cu ceva exterior tie. Tu nu ai nimic de facut, nu este nevoie de implcarea ta, de mintea ta, de sufletul tau, de vointa ta, de actiunea ta….nimic, doar CINEVA exterior, poate sa te ajute.
    Mi se pare foarte periculoase aceste practici, nu prin existenta lor ci prin faptul ca oamenii ajung sa devina niste copii condusi de exterior si care se lasa in voia sortii, neputinciosi in a-si gestiona viata si guverna destinul. Si ceea ce mi se pare si mai periculos este ca intotdeauna se gasesc oameni care intaresc aceste convingeri, spunandu-le acestor adulti copii ca nu ei sunt resonsabili pentru esecul lor ci farmecele si ca doar o persoana exterioara avizata si deloc ei insisi ar putea concura la schimbare.
    Oare exista farmece? Nu in varianta descrisa de cei mai multi. Exista insa legaturi inconstiente care ne paralizeaza, afirmatii si vorbe pe care le auzim de la cei importanti noua si care ne calauzesca pasii. Nu esti bun de nimic, nu esti frumos, nu esti inteligent, gresesti mereu, trebuie sa suferi….multe altele, sunt fraze pe care le auzim in copilaria noastra si care “ne farmeca” existenta si devenirea. Practic chiar daca rational vedem lucrurile clar, ceva din noi, o forta de dincolo de noi, un program stabilit inconstient de catre parintii sau cei care ne-au crescut si ne-au educat ne guverneaza actiunile. Incercam, dar ceva din noi ne faulteaza, esecul ni se pare mai aproape pentru ca am auzit ca nu putem, ca nu suntem buni. Suntem programati sa ratam, sa esuam. De multe ori, parintii ne calesc pentru viata si ne explica ca nu suntem cei mai buni, cei mai frumosi, ba din contra. Plecam in viata cu cuvintele lor in suflet si actionam prin prisma acestor farmece.
    Nu reusim sa ne maturizam, uram atat de tare cand cineva ne ia locul in inima parintilor, a fratilor, a fostilor iubiti, acceptam atat de greu ca nu suntem de neinlocuit, ca putem gresi, ca nu suntem perfecti, incat o persoana care ni se pare mai buna decat noi sau mai aproape de o alta persoana iubita pare ca ne farmeca pentru ca nu putem trece peste durerea pierderii si peste sentimentul de ura si razbunare pe care il simtim. Se creaza astfel legaturi subtile, inconstiente care se tes in mintea noastra si car fara sa ne dam seama suntem practic condusi ca niste martionete.
    In realitate, nu suntem fermecati, suntem doar oameni si descantecul sta doar in noi insine, in a intelege ce se intampla cu noi, in a ne intelege suferinta, durerea, ura, agresivitatea. Cand ne intelegem pe noi si ii intelegem pe ceilalti ca prin minune, vreaja se rupe si vedem realitatea cu alti ochi.
    Dar intotdeauna este mult mai simplu sa faca altcineva treaba, sa crezi ca altcineva este vinovat, ca altcineva ar putea sa te ajute. Daca accepti ca tu esti cel care iti traiesti viata, atunci tot tu esti cel care o si gestionezi.

  • -11 Catalina Hetel // Mar 23, 2010 at 9:28 pm

    Frigiderul prietenul meu

    Frigiderul nu pleaca nicaieri, nu ma tradeaza, nu vrea sa fiu altfel, nu are asteptari si nici dezamagiri. Cand ma simt singura, trista, confuza apelez la el. Si efectul este garantat. Gasesc ceva bun si mintea parca mi se lipezeste. Nu imi rezolv problema dar macar pentru un timp ma simt bine. Pentru un timp…pentru ca apoi incep sa ma simt rau…vinovata, neputincioasa, urata, nedemna de a fi iubita sau acceptata. Ma invart in acest cerc permanent. Imi propun ca de luni sa schimb lucrurile. Partea proasta este ca aceasta “luni” nu e ultima. Mai este si saptamana viitoar o “luni” asa ca pot sa aman. De ce? Pentru ca nu pot altfel. Pentru ca asa am invatat.
    Va suna cunoscut? Ce intelegem noi de aici?
    Ca suntem imperfecti, ca suntem oameni, ca avem probleme, ca gresim.
    Doar ca este mult mai usor sa apelam la solutii de suprafata decat sa cautam in interiorul nostru cauza. Daca ar fi sa descifram modelul comportamentului, acesta este: gresesc, ma simt vinovata, asa ca ma desconsider si atunci gresesc din nou pentru ca nu pot altfel. Este un cerc vicios in care ne invartim orice problema am avea.
    Auzim adeseori ca cineva nu poate slabi, ca oricate cure de sabire ar tine recidiveaza si se afunda in frigider. Penru ca solutia nu este in cura de slabre ci in interior. In motivatia de a slabi, in procesul de solutionare a propriilor probleme.
    Pasul unu ar fi intrebarea : am o problema, cum o rezolv?
    Cel mai simplu raspuns ar fi sa caut in exterior…pastile, cure de slabit minune, ajutorul “specialistilor” minune care ma invata ce sa mananc, cum sa mananc, cat sa mananc, cate calorii, ce combinatii si muulte altele care ma vor obseda de azi inainte. Cel mai complicat dar sigur ar fi insa sa caut in interor: Oare chiar am o problema? De ce vreau oare sa slabesc? Vreau sa slabesc pentru mine sau pentru cei din jur? Pentru ca asa simt eu sau pentru ca vreau sa ma conformezi unei imagini social acceptate? Oare intr-adevar a fi slaba e o solutie sau am adaugat inca o problema nesolutionata noianului meu de probleme? Oare sunt grasa sau aleg sa am aceasta problema pentru a nu ma concentra pe adevaratele mele probleme? Oare problema mea nu este aceea ca nu imi place de mine indiferent ce as face, ca nu imi place ce fac, ca ma enerveaza casnicia si viata mea, ca am obosit, ca m-am plictisit? Aceste probleme sunt mai greu de acceptat si de solutionat si atnci ne concentram mereu pe o lupta pierduta din start cu niste kilograme. Este o problema la moda, toata lumea o are si atunci ne face si pe noi sa ne simtim “in randul lumii”.
    Pasul doi, daca chiar am o problema, daca chiar vreau sa slabesc, cum rezolv problema? Cum rezolv oare eu orice problema? Fugind de ea, cautand sprijin in exterior, cautand vinovati, simtindu-ma victima, neputincioasa? Oare ce fac eu ca sa imi rezolv problemele? Sunt matura, adulta sau sunt un copil care se aseaza in fund si spune “nu pot, ajuta-ma tu”. Pentru ca voi privi cura de slabit ca pe o problema si o voi trata asa cum tratez eu probleme. Le rezolv sau nu, slabesc sau nu. Uneori a avea probleme ma face sa fiu vie, daca nu am probleme nu am scop in viata. Asa ca din nou…kilogramele in plus ma fac sa ma simt vie. Dar oare nu pot gasi altceva care sa indeplineasca acelasi scop?
    Pasul trei, atunci cand sunt trista, dezamagita, furioasa, neputincioasa, ce altceva as putea face. Altceva decat sa mananc ceva bun din frigider. Uneori poti sa te pierzi intr-o galeata de inghetata dar..daca ulteori simti o vinovatie cat casa, nu e mai usor sa faci altceva? Orice…sa iesi, sa barfesti la telefon, sa faci curat in casa, ceva care nu ingrasa? Vorbeam despre cercul vinovatie pedeapsa neputinta. Acest cerc se poate rupe de oriunde. Refuzand sa ne mai simtim vinovate daca gresim, refuzand sa facem lucruri care ne fac sa ne simtim vinovate, refuzand sa fim neputincioase.

  • -12 Catalina Hetel // Mar 30, 2010 at 2:53 pm

    Profetiile autorealizatoare

    De mici auzim pareri despre noi. Cat de frumosi suntem, cat de destepti, cat de stangaci, cu cine semanam. Toate aceste pareri, ajung insa sa faca parte din imaginea de sine. Daca auzim des ca suntem frumosi, destepti, capabili, vom creste cu aceasta imagine si parere despre sine si vom ajunge sa realizam in viata lucruri importante.
    Din pacate, foarte des, parintii spun ca nu isi lauda copiii “ca sa nu li se urce la cap” sau ca scot in evidena partile negative pentru a il face pe copil sa se perfectioneze. Din pacate acest mod de a gandi este destul de gresit. Chiar daca este important sa ii atragem copilului atentia atunci cand greseste, sa ii explicam ce a gresit, este la fel de important sa ii cladim o personalitate increzatoare in propriile capacitati. A-I spune copilului ca nu e bun de nimic, ca este la fel de incapabil sau prost ca mama sau ca tata, ca are anumite lipsusi, nu este o imagine realista ci o subminare a increderii copilului in propriile capacitati.
    De multe ori, frustrarea si supararea parintilor fac sa fie scoase in evidenta doar partile negative. Reactionam si remarcam atunci cand copilul greseste, dar nu remarcam atunci cand el face lucruri bune, pentru ca “se subantelege”.
    Copilul are nevoie de laude la fel cum are nevoie sa I se arate unde greseste. El nu este compus numai din greseli ci este o personalitate, care face lucruri bune si care uneori greseste.
    In plus, un copil, vrea intotdeauna inconstient sa isi multumeasca parintele. Inconstient, copilul va adopta comportamentul pe care crede ca il doreste mama. Daca I se da atentie doar atunci cand greseste, copilul care are nevoie de atentie va gresi cat de des poate pentru ca are nevoie de o relatie cu parintele sau. Daca I se atrage atentia ca este prost, stangaci, incapabil, rau, daca acesta este portretul creionat de catre parinte inca din primii ani, inconstient, copilul se va conforma acestui portret. Pentru ca noi cu totii suntem ascultatori si nu vrem sa ne dezamagim parintii.
    Cum ar fi daca parintii ar observa mai des partile bune?

  • -13 Catalina Hetel // Mar 30, 2010 at 2:54 pm

    Sufar si iar sufar

    Sufar, nu pot, nu stiu, ajuta-ma, nu pot singura, nimeni nu ma intelege…..aceste mesaje la aud, le citesc pe forumuri, in mesaje. Cu siguranta ca toti avem perioade negre, cand viata pare ca si-a propus sa lucreze impotriva noastra, dar ce facem atunci cand aceste perioade par a se repeta atat de des incat incep sa faca parte din noi.
    Am cunoscut prea multe femei blocate in suferinta lor neputincioase sa faca un pas in afara, paralizate parca.
    Am invatat din experienta ca suntem intotdeauna responsabili pentru suferinta noastra si ca intotdeauna sta in puterile noastre sa ne schimbam viata. Din pacate, uneori, am experimentat suferinta atat de des si atat de adanc, incat aceasta devine un fel de drog. Nu putem iesi din aceasta stare pentru ca nu avem creata in minte o situatie altfel. Suferinta si esecul devin o a doua natura si nu crezi ca meriti sau ca poti face fata unei situatii in care sa nu suferi. Pare ca nu mai esti nimic fara suferinta ta, pentru ca oamenii “seriosi” trebuie sa sufere, pentru ca cei care rad inseamna ca sunt prosti sau neghiobi, pentru ca femeile trebuie sa sufere. Am auzit asta de la mamele noastre, ni s-a transmis inconstient fara sa mai stim macar de unde a inceput.
    Daca barbatul inseala inseamna ca femeia nu este suficient de priceputa, daca barbatul este betiv inseamna ca femeia este cicalitoare, daca barbatul nu are bani inseamna ca ea nu stie sa ii gospodareasca, iar daca barbatul este agresiv inseamna ca ea o merita. Ne construim relatia de cuplu pe premizele suferintei pentru ca asa am invatat si pentru ca de multe ori “stim”, ni s-a spus ca asa este viata.
    Este adevarat ca fiecare cuplu se construieste pe niste criterii si ca ne alegem partenerii in functie de nevoile noastre constiente sau inconstiente. Daca in viata jucam rolul victimei atunci ne vom alege un sot care sa ne victimizeze. Dar dincolo de asta, inconstientul nostru traditional, colectiv, aseaza femeia intr-un loc in care are foarte multe obligatii.
    Sexualitatea feminina se desfasoara intre tabu-uri si obligatii. Daca iti place sa faci dragoste esti o femeie usoara, dar daca refuzi atunci esti acuzata ca nu ai fost in stare sa iti pastrezi familia. Mamele isi invata fiicele ca sunt datoare “sa se supuna”, “sa asculte”, “sa isi faca datoria”, dar nu prea le invata ca sunt datoare fata de ele insele si sa fie mandre de corpul feminitatea sau sexualitatea lor….sa fie asta inceputul schimbarii?

  • -14 Catalina Hetel // Mar 30, 2010 at 2:56 pm

    Sufar, nu pot, nu stiu, ajuta-ma, nu pot singura, nimeni nu ma intelege…..aceste mesaje la aud, le citesc pe forumuri, in mesaje. Cu siguranta ca toti avem perioade negre, cand viata pare ca si-a propus sa lucreze impotriva noastra, dar ce facem atunci cand aceste perioade par a se repeta atat de des incat incep sa faca parte din noi.
    Am cunoscut prea multe femei blocate in suferinta lor neputincioase sa faca un pas in afara, paralizate parca.
    Am invatat din experienta ca suntem intotdeauna responsabili pentru suferinta noastra si ca intotdeauna sta in puterile noastre sa ne schimbam viata. Din pacate, uneori, am experimentat suferinta atat de des si atat de adanc, incat aceasta devine un fel de drog. Nu putem iesi din aceasta stare pentru ca nu avem creata in minte o situatie altfel. Suferinta si esecul devin o a doua natura si nu crezi ca meriti sau ca poti face fata unei situatii in care sa nu suferi. Pare ca nu mai esti nimic fara suferinta ta, pentru ca oamenii “seriosi” trebuie sa sufere, pentru ca cei care rad inseamna ca sunt prosti sau neghiobi, pentru ca femeile trebuie sa sufere. Am auzit asta de la mamele noastre, ni s-a transmis inconstient fara sa mai stim macar de unde a inceput.
    Ne plangem pentru a atrage atentia, pentru a ne afirma, pentru a ne face auziti, pentru a face “ceva”. Cum ar fi sa recunoastem ca suntem puternici, ca ne merge bine, ca suntem sanatosi si ca in mare chiar suntem fericiti iar lucrurile marunte chiar nu ne intereseaza prea tare. Am parea superficiali, neseriosi, neimplicati. Cati ameni cunoastem care iau o mina serioasa ca sa vada lumea ce multe au ei de facut. Rasul si veselia par un atribut al copilariei.
    A nu te plange de nimic inseamna de fapt a face uriasul pas in care sa recunosti ca esti responsabil pentru ce se intampla in viata ta si pentru trairile pe care le ai, ca poti sa iti asumi imaginea ta negativa in ochii unora si eventualele esecuri…intr-un cuvant ca esti adult si matur. Faptul ca esti stresat si ca nu ai timp este alegerea ta. Nu poti da vina pe ceilalti pentru neajunsurile din viata ta. Tu singur poti zice “stop” si iti poti asuma consecintele, daca vor exista. Suntem fiinte libere, dar cel mai greu este sa ne asumam maturizarea. Devenim oameni mari, dar nu devenim adulti. Preferam sa “plangem” ca niste copii atunci cand lucrurile nu ne ies, chiar daca lacrimile mari si urletele sunt inlocuite cu revendicari, reprosuri si plangeri verbale. De fapt facem acelasi lucru ii invinuim pe ceilalti pentru suferinta noastra, parca asteptand sa se intample o minunte si sa vine cineva care sa ne ajute. Refuzam sa acceptam ca puterea sta in mainile noastre I ca putem sa actionam oricand.

  • -15 Catalina Hetel // Apr 6, 2010 at 3:15 pm

    Ce inseamna “sa fii un parinte bun”?
    Problemele adultilor si rolul de parinte

    Care ar fi raspunsul la aceasta intrebare daca ne gandim ca in unele epoci copiii erau sacrificati zeilor si acest lucru nu numai ca nu scandaliza dar era valorizat ca pozitiv, sau ca in unele culturi casatoria fetei se face dupa anumite reguli stabilite de catre parinti. Este dificil sa definesti ceea ce inseamna un “parinte bun” sau sa iti iei responsabilitatea de a afirma in fata familiei sau a comunitatii ca un parinte “nu este bun”.
    Poate ca o calitate importanta a adultului si implicit a unui parinte, ar fi abilitatea de a percepe copilul in mod realist. Dar cat de mult poti face acest lucru, daca tu ca adult nu te poti percepe pe tine insuti in mod realist, daca nu iti cunosti reactiile si motivatiile sau daca tu ca parinte esti de fapt un “copil mare”. M-am intalnit adesea cu parinti care afirma ca un copil se comporta “anume asa”, “anume vrea sa fie rau”, “anume vrea sa ne innebuneasca”. Nu reusesc sa isi dea seama daca copilul este trist sau suparat. De multe ori, copilului i se atribuie calitati negative ale altei persoane “esti la fel de rau sau de egoist ca tatal tau”. Aceste reprosuri pot fi prezente tot timpul sau doar in urma unei crize. Copilul este definit ca “rau”, “prost”, “blestemat” ceea ce face ca acesta sa nu mai aiba incredere si respect fata de sine. I se inoculeaza ideea ca este rau si ca face rau, ca plange nu pentru ca are o nevoie ci pentru ca anume vrea sa faca rau mamei. Aceste scene ma fac adesea sa ma intreb care este adultul in familie sau ma fac sa ma gandesc la o scena intre copii si nu la o scena intre un adult si un copil. Copilul nu este vazut ca un copil, cu etapele sale de dezvoltare, cu nevoi speciale ci este perceput ca o fiinta independenta psihic, cu reactii adulte si cu nevoi adulte.
    In alte cazuri, parintii sunt prea preocupati de lumea lor interioara si de propriile lor nevoi pentru a mai avea grija si de un copil. Acesta este vazut ca un fel de “anexa”: daca parintelui ii este foame trebuie sa manance si copilul sau daca parintelui nu-i este foame de ce i-ar fi copilului. Nu realizeaza ca si copilul are sentimente si nevoi personale, independente.
    In alte cazuri, mult mai grave, am intalnit parinti care nu accepta ca este responsabilitatea adultilor sa aiba grija de copil si nu invers, care asteapta mereu ajutor, intelegere, liniste de la copil. Daca ei nu au fost ajutati niciodata de catre proprii parinti, asteapta acest lucru de la copilul pe care l-au conceput. Copiii devin, astfel, niste mici adulti. La varste mici au deja dezvoltate abilitati casnice si de supravietuire. Stiu sa aiba grija de ei insisi si de cei din jur. Este copilul “cu functii terapeutice” care nu mai are voie sa fie copil fara sa fie acuzat de nerecunostinta si de lipsa de respect.
    Pe aceeasi linie, se incadreaza si asteptarile nerealiste privind colaborarea copilului. Copilul trebuie sa se comporte asa cum doreste parintele, sa nu se abata de la nici o norma si sa execute treburile cu siguranta si cu perfectiune. Se asteapta sa intretina o curatenie si o ordine perfecta, sa stea linistit, sa nu faca zgomot, sa isi ajute parintele cu competenta la treburile casnice. Aceste asteptari sunt prea mari pentru varsta copilului si prea rigide. Parintii frustrati si educati ei insisi intr-un sistem spartan, isi revarsa mania asupra copilului. Daca nu reuseste sa se ridice la inaltimea asteptarilor este repins si atacat verbal si fizic aceste practici facand parte din cele care ar trebui sa educe un copil sa devina “integru”. Lipsa abilitatilor declanseaza un potop de furie si esecul duce la respingere. Copilul invata ca educatia se face prin forta, ca performanta se face prin forta si ca daca va vrea sa obtina ceva va trebui sa dea dovada de duritate. Daca nu va reusi inseamna ca este incapabil.
    Parintele “suficient de bun” este cel care incearca sa se angajeze pozitiv in relatia cu copilul, sa-l inteleaga, sa-l accepte si sa-l stimuleze. Gandurile, sentimentele actiunile trebuie sa aiba o baza realista. Dar este greu sa incerci sa intelegi o alta persoana sau un copil, daca tu insuti ca adult ai experiente de viata care te pun in imposibilitatea de a accepta un alt sistem de valori sau o raportare realista la propriul tau copil.
    Relatia stabilita intre copil si parintele sau se presupune ca este o relatie de baza, premiza a normalitatii. In acest context, violenta apare ca un fenomen care scapa normalitatii. Cauzele multiple si variate se bazeaza in special pe lipsa comunicarii si a intelegerii, pe existenta dificultatilor in a transmite si in a decoda mesaje in relatia parinte copil sau pe anumite restrictii din mediu care bruiaza aceasta comunicare. O schema a relatiei “ideale” presupune: adultul care are capacitatea de a proteja copilul si de a-i asigura conditiile de crestere si de dezvoltare, un copil care are abilitatea instinctiva de a cere ingrijire parintelui, de a-si exprima emotiile, placerea sau displacerea, capacitati ale parintelui de a anticipa dorintele copilului, capacitati ale copilului de a raspunde pozitiv ingrijirii oferite de catre parinte, existenta in familie de resurse emotionale si materiale care sa asigure un climat linistit si cat mai lipsit de situatii conflictuale sau stresante.

  • -16 Catalina Hetel // Apr 7, 2010 at 9:16 pm

    Copilarie nefericita egal parinte nefericit?

    Atunci cand ne vedem copiii in diverse etape ale vietii lor, nu putem sa nu ne gandim la propria copilarie, la secvente asemanatoare din viata noastra. Am auzit deseori spunandu-se “daca faceam eu asta, ce bataie luam de la tata”. Fara sa vrem, ajungem sa nu mai privim lucrurile obiectiv ci sa vedem lumea prin lentilele fumurii ale propriei experiente de viata.
    Se poate afirma ca mamele care au avut o copilarie dificila dovedesc adesea o incredere scazuta in propriile forte, o imagine gresita despre sine (sentiment de culpabilitate, autostima scazuta etc.), izolare, stress, acceptarea violentei ca pe o fatalitate, imposibilitatea de a stabili relatii adecvate, normale cu propriul copil dar si cu restul familiei sau al societatii. De cele mai multe ori, parintii care au suferit in timpul propriei copilarii construiesc cu copiii lor acelasi gen de relatii din cauza carora au suferit ei insisi.
    Se spune ca cei care nu isi amintesc trecutul, il repeta. Criticismul si violenta li se pare un atribut al autoritatii. Factorii de stres din copilaria parintilor vor deveni circumstante pentru ca ei sa isi trateze la fel de prost propriul copil. Nevoile de baza ale copilariei sunt: dragostea, grija, securitatea, continuitatea. Cei care au fost privati de satisfacerea acestor nevoi vor purta cu ei in viata sechele inconstiente. Cei crescuti intr-o familie alaturi de niste parinti critici si severi vor deveni la randul lor parinti critici si severi sau, dimpotriva, extrem de permisivi. Uneori dorim atat de mult sa nu repetam greselile parintilor nostri incat exageram trecand in cealalta extrema, lasandu-i copilului o libertate totala, in care el nu are nici o restrictie si nici o norma. Alteori, functioneaza conceptul “asa a facut si tata cu mine si uite ca am reusit in viata”, uitam suferintele pecare le-am indurat in copilarie, sau le ignoram, urmarind doar rezultatul, fara sa ne gandim ca propriul nostru copil poate fi diferit fata de noi si ca acelasi tratament poate produce reactii contrare.
    Cazurile in care acest ciclu a fost intrerupt au ca principala caracteristica faptul ca exista un partener suportiv, o relatie stabila si satisfacatoare cu partenerul care ofera suport emotional si se implica pozitiv in cresterea si educarea copilului. Psihologii afirma ca mamele care au reusit sa schimbe ceva din relatile “invatate” reusesc sa-si povesteasca istoria trecuta cu detalii. Vorbesc despre copilaria lor cu emotie si povestesc cum doresc sa-si creasca propriul copil. Mamele care au suferit si nu au reusit sa treaca peste acest episod, vorbesc despre trecutul lor cu detasare, in termeni generali.
    In concluzie, schimbarea poate veni din:
    1. Suportul emotional in copilarie, al cuiva din afara familiei (ruda, profesor, psiholog).
    2. Sedinte de psihoterapie.
    3. O relatie cu un partener stabil, suportiv.
    4. O retea suportiva (rude, prieteni).
    5. Mijloace stabile de subzistenta, fara probleme majore legate de serviciu, locuinta etc.
    6. O viata calma, lipsita de stress,.
    7. Nivel scazut al anxietatii si al depresiei.
    8. IQ ridicat.
    9. Complexitate psihica si intelegere a problemelor personale.
    10. Stabilitate emotionala si dependenta scazuta.

  • -17 Catalina Hetel // Apr 18, 2010 at 8:38 am

    Feminitate si imaginea parintilor

    Dincolo de caracteristicile fizice evidente pe care natura ni le-a oferit de la nastere, in noi exista “ceva” care ne face sa afirmam ca cineva “este barbat” sau “este femeie”.
    Ce este feminitatea? Ce o face pe o femeie mai “feminina” decat alta femeie? De unde vine si din ce este compusa feminitatea? Oricare este raspunsul care ne vine in minte, oricare sunt caracteristicile acceptate social ale feminitatii, imaginea parintilor ramane un prim punct de reper in viata si evolutia fiecarei fetite, viitoare femeie. Pentru ca mama este de fapt primul model feminin din viata copilului si tatal este primul model masculin, in functie de ei se va structura si organiza inconstient acceptarea sau refuzul apartenentei la propriul sex.
    Alaturi de o mama care refuza sau blameaza constient sau inconstient propria feminitate, copilul fetita poate lua acest comportament ca model valabil raportandu-se la propriul sex ca la ceva mai degraba imperfect, nedorit, fatal. De asemenea, la un moment dat, parintii au menirea de a investi fetita cu caracteristicile pozitive ale feminitatii ei. De multe ori, acestia, ei insisi nemultumiti de propriul sex, “calesc” fetita pentru viata povestindu-i cat de grea este viata unei femei si cat de multe “chinuri” are de indurat. Pare simplu de inteles de ce intalnim mai tarziu femei mature care se confrunta cu probleme sexuale sau reationale.
    De asemenea, alaturi de un tata care nu reuseste sa valorizeze caracteristicile feminine ale fetitei, care nu reuseste sa ii spuna ca este frumoasa sau dezirabila, el insusi cu probleme de relationare cu sexul feminin, nefericit ca are o fetita sau indiferent fata de fiica sa, fetita va construi in minte un model de relationare deformat, in care se va plasa pe ea insasi intr-o pozitie inferioara fata de barbati.
    Vorbind despre feminitate putem accepta perspectiva corporala, fizica, dobandita, dar si perspectiva inconstientului, loc in care se intalnesc toate senzatiile, nevoile, dorintele, experientele, temerile, aspecte care adunate la un loc pot contura raspunsuri la multe intrebari ca de exemplu: cum sa te raportezi la problemele care apar in viata ta; care este sensul inconstient al simptomului medical; cum apare femeia in diversele sale roluri – fiica, iubita, sotie, mama, profesionista?

  • -18 Catalina Hetel // Apr 18, 2010 at 8:39 am

    Individ si familie

    Incontestabil, parintii doresc sa ofere copiilor lor o viata buna. Pentru asta, isi umplu casa cu jucarii, carti, televizoare, computere, apeleaza la diverse manuale de crestere a copilului, relationeaza cu diversi specialisti. Si totusi, multora pare a le scapa ceva, tocmai lucrul cel mai important in interiorul familiei, si anume relatiile.
    Avem tendinta de a ne concentra prea mult sau prea putin asupra partenerului sau asupra copiilor, conducem cu mana de fier sau suntem prea permisivi, cautam sfaturi la alte persoane, cand de fapt ceea ce am putea sa clarificam este ce gandim noi insine despre o situatie sau despre o problema.
    Necesitatea de a intelege relatiile pe care le avem cu cei din familia noastra, cu parintii nostrii, cu partenerul de cuplu, cu copiii nostri sau cu copiii lor este principala provocare pe care o putem accepta in viata noastra. Relatiile personale sunt cheia succesului individual, iar aptitudinea de a dezvolta relatii bune si durabile va fi preluata de catre copiii nostri, pe masura ce cresc in familie. Multe dintre problemele societatii moderne, cumar fi vagabondajul, bandele, violenta, dependenta, divortul, sarcinile la adolescente si chiar si unele afectiuni fizice cronice, isi au originile in sistemul de relatii familiale si in interactiunile dintre membrii familiei.
    A fi parinte bun depinde de relatiile pe care le-am avut cu parintii nostri, a fi un sot bun, depinde de lucrurile pe care le-am preluat si interiorizat din relatia parintilor nostri. Lipsa de maturitate a fiecaruia dintre noi poate fi considerata una din principalele cauze ale dificultatilor intampinate in societate sau in familie. Multi parinti adopta puncte de vedere ale profesionistilor sau ale parintilor lor in loc sa opteze pentru o pozitie de responsabilitate si maturitate intr-unul dintre cele mai importante roluri ale lor.
    Familia este o unitate emotionala, iar o actiune, o atitudine sau o emotie a unei persoane ii afecteaza pe toti ceilalti. De asemenea, caracterul perturbat al relatiilor de acasa, afecteaza si alte relatii (de la scoala, de la serviciu, din societate). Relatiile de familie intense si agitate creaza un model reprodus in orice loc din societate, iar anxietatea purtata cu sine, afecteaza orice gen de relatie. De exemplu, alcoolul si drogurile pot fi utilizate de tineri si pentru a se izola sau distanta de familiile lor, adolescentii gasindu-si o identitate proprie, diferita de cea a familiei lor. Copiii izolati emotional de familiile lor, vor incerca deseori sa isi construiasca o familie substitut intr-o secta sau intr-o banda.
    De asemenea, violenta poate fi considerata o escaladare a proceselor emotionale din nucleul familiei dar si din generatiile anterioare succesive. Daca nimeni nu invata cum sa isi distruga propriile sabloane emotionale, procesul va continua de-a lungul mai multor generatii.
    Cei mai multi dintre noi avem numeroase prejudecati si idei preconcepute care ne determina cursul vietii. Multe idei si convingeri ne-au fost induse de societate, alte valori si principii au fost mostenite din familie, iar o alta categorie de valori ne-au parvenit prin intermediul scolii sau al altor institutii. Familia insa, este o unitate emotionala in care membrii se influenteaza reciproc, emotional si comportamental.

  • -19 Catalina Hetel // Apr 18, 2010 at 8:40 am

    Momente care ne schimba viata sau despre dezamagire

    Ma gandeam zilele trecute daca exista momente care ne schimba viata. Cu siguranta ca da. Nu vreau sa vorbesc acum despre momentele rele, decisive, dupa care viata noastra nu a mai fost aceeasi. Vreau sa vorbesc despre momentele care ne pot schimba viata in bine. Intalniri, oportunitati, intamplari? Oare ele exista in realitate sau exista doar in momentul in care le vedem noi. Se spune ca viata este ceea ce vedem noi. Si atunci oare cate momente importante, care ne-ar fi schimbat viata nu am ratat.
    Oare suntem pregatiti intotdeauna sa facem fata unui moment important? Imi vin in minte acum niste persoane: cineva imi cere ajutorul intr-o problema, hotarasc ca il pot ajuta, ii comunic asta si ii cer sa ne vedem la o anumita ora intr-un anumit loc. Persoana nu vine. Intrebata de ce a facut asta, a spus ca a intervenit ceva si ca daca voiam sa o ajut cu adevarat puteam sa merg pana la ea. Altcineva imi cere un sfat, dar imi da un numar de telefon sa sun eu. Are nevoie de ajutor dar nu face minimul efort de a da un telefon. Oamenii cer ajutorul intr-un fel pasiv, asteapta si se plang ca nimeni nu ii ajuta.
    Am inteles ca de cele mai multe ori este mai importanta starea decat rezolvarea, ca este mai important sa suferim decat sa ne rezolvam problemele. Ca atunci cand o rezolvare cere un efort, o implicare personala, ceva de la tine, preferi sa nu faci nimic si sa dai vina pe destin, oameni, intamplari si fapte care nu tin de tine si pe care nu poti sa le controlezi.
    Momentele care ne schimba viata pot fi cautate si gasite. Dar oare cati dintre noi au curajul si puterea de a iesi din comod, comun, sigur si simplu si sa accepte sa isi schimbe viata. Pentru ca intre dorinta si actiune mai exista ceva. Si acel ceva nu este niciodata nici comod si nici simplu. Asa cum este viata noastra, o cunoastem deja. A accepta si a cauta provocari inseamna in primul rand sa ai curaj sa gresesti, sa te confrunti, sa infrunti, sa pierzi.

  • -20 Catalina Hetel // Apr 30, 2010 at 9:24 pm

    “Fac eu asta in locul tau”, “las ca stiu eu mai bine”, “fa asa cum iti spun eu si o sa iti fie bine”, “cum o sa te decurci in viata”, “nu cred ca stii tu asta”, “eu iti vreau doar binele doar sunt mama ta’… Aceste verbalizari le aud adesea, in diverse contexte. Si in terapie si in viata mea si in viata prietenilor mei. Si aceste lucruri imi aduc aminte de o istorie pe care am auzit-o in copilarie si pe care am inteles-o mult mai tarziu. Cica un neamt din Romania locuia peste drum de fiul sau. Intr-o zi, fiul neamtului se chinuia sa taie un copac din fata casei, in timp ce tatal lui fuma linistit o tigara si il privea. Romanii l-au intrebat: ”Bine ma, da de ce nu mergi tu sa iti ajuti copilul?”. Neamtul a raspuns: “Nu am de ce, e copacul lui.”. Aceasta istorie am auzit-o in copilarie, legata de raceala nemtilor care nu isi ajuta nici macar copiii la greu sau carora nu le pasa. De fapt, mai tarziu, experienta de tot felul m-a invatat ca de fapt neamtul isi considera copilul suficient de matur, un adult, care e in stare sa isi taie singur copacul. De fapt tatal isi respecta fiul. Am mai citit undeva ca in zona cercului polar, daca te repezi sa ajuti pe cineva fara ca acel cineva sa iti ceara ajutorul, inseamna ca il jignesti, ca il consideri incapabil, neputincios.
    Atunci cand avem un copil, pentru o perioada, noi suntem intreg universul acelui copil, sursa lui de supravietuire. Fara noi, probabil ca ar suferi sau ar muri. Acest lucru poate sa iti flateze orgoliul. Dar ceea ce nu pot accepta adultii, este faptul ca fiecare secunda din viata copilului nostru, il indreapta de fapt spre independenta, spre o viata a lui. Parintele care a fost totul pentru copil, devine doar o parte din viata acestuia din urma, care ajunge mare, care are la randul lui o familie. Locul parintelui este de acum luat. A fi parinte inseamna a accepta ca va veni o zi in care locul tau va fi luat. Putin cate putin. Ca ai adus pe lume o fiinta care va lupta pentru indeendenta sa. Nu cred ca am auzit ca animalele sa aiba astfel de dileme. Ele fac pui, apoi puii pleaca, normal si firesc.
    Cred ca multi parinti, datorita faptului ca se simti neintelesi, batrani, uneori exclusi, accepta cu greu sau deloc faptul ca nu isi mai gasesc locul in viata copiilor lor. Si ce e si mai grav, se pregatesc pentru acest lucru, incercand sa faca totul pentru a se face indispensabili. “Eu stiu ce e bine pentru tine”, “nu ai sa te descurci fara mine”, “incerc sa te feresc de ce e rau”, mi se par unele dintre cele mai periculoase verbalizari pe care un parinte le poate adresa copilului sau, atunci cand copilul are deja mai mult de 12 ani. Pentru ca aceste mesaje creaza un viitor adult anxios, dependent, lipsit de initiativa, temator, convins ca nu are cum sa faca anumite lucruri, ca nu se poate descurca, ca viata e dura si complicata. Sau aceste mesaje pot rupe definitiv legatura dintre un copil care lupta pentru maturizarea lui si un parinte care refuza sa isi considere copilul adult.
    Cat de mult au acceptat parintii nostri ca noi suntem adulti si ca suntem in stare sa ne luam propriile decizii, sa gresim, sa suportam consecintele? Cat de mult se pot abtine sa ne spuna ce e bine si ce e rau? Si oare de ce considera ei ca noi nu am face diferenta? De ce considera unii oameni ca avem nevoie de sfaturi, atunci cand nu le cerem? De ce ar considera cineva ca am avea nevoie de ajutor? Cat de mult vom putea noi accepta momentul in care copiii nostri vor fi adulti si vor gresi la randul lor? Greseala, suferinta, fac parte din viata si nu cred ca am putea vreodata sa ne ferim de ele. Dar oare suntem o generatie de imaturi, de infantili, de anxiosi? Putem scapa de asta oare?

  • -21 Catalina Hetel // Apr 30, 2010 at 9:24 pm

    Exisa tendinta adultilor, de a cauta mereu o “scuza” exterioara pentru actiunile copiilor. Mai ales pentru actiunile extreme. Anturajul, societatea, televizorul par a fi niste tapi ispasitori perfecti. Un adolescent s-a sinucis ca intr-un videoclip si toata lumea a sarit sa dea vina, normal, pe videoclip. Faptul ca adolescentul era macinat de ganduri de sinucidere, de dorinta de a atrage atentia (cui oare), de dorinta de a fi altfel, nu a interesat pe nimeni. Pentru ca e mult mai simplu sa consideri vinovat un videoclip decat sa iti dai seama ca nu ti-ai cunoscut copilul indeajuns, ca nu stiai ce simte, ce ii trece prin cap. Alt copil ucide ca in filme. E de vina filmul oare sau faptul ca acel copil a trait mai mult singur si ca nu a fost o zi din viata lui la scoala? Fiecare copil are doza lui de agresivitate, care insa se poate orienta catre relatii, catre activitati, catre jocuri, catre sport. De catre cine oare, daca nu de catre cei care conteaza atat de mult si anume de catre parinti.
    De multe ori, parintii arunca responsabiltatea cresterii si educarii copilului in seama altora, uitand ca indiferent de context, ei vor ramane primele exemple si primele repere din viata copilului. Relatia cu parintele este cea care va ajuta la formarea personalitatii copilului O gradinita scumpa, o jucarie noua, nu au cum sa compenseze o relatie autentica cu un parinte real si prezent.
    Nu toti copiii care se uita la televizor devin criminali. Pentru ca acestia din urma, cei care nu devin delincventi, au pe “cineva” important, care se constituie intr-un reper, intr-un model, care are timp sa imbratiseze, sa explice, sa pedepseasca, sa laude, adica sa fie acolo.
    Daca copilul devne violent “asa ca in desene”, nu ii interziceti desenele sau jocurile ci stati mai degraba de vorba cu el, nu ca sa ii aratati ce prost si agresiv este ci ca sa ii spuneti cat de mult il iubiti si sa il intrebati ce isi doreste.

  • -22 Catalina Hetel // May 7, 2010 at 4:34 pm

    Scenariul de viata, imaginatie si realitate
    Atunci cand suntem copii, chiar daca nu stim exact ce dorim de la viata, de la noi, de la ceilalti, cum suntem si ce putem face, construim insa in minte, anumite “scenarii de viata”, franturi de imagini referitoare la cum vom fi in viitor.
    Aceste scenarii se constituie in primul rand pe baza experientei senzoriale sau reale a copilului in interactiune cu cei din jurul sau. Parintii si in special mama sunt primle oglinzi vii ale copilului. In functie de comportamentul mamei, de parerea ei constienta sau inconstienta despre copil, de atribuirea de calitati copilului, se va construi viitorul adult. Un copil care a auzit din partea mamei faptul ca este bun in ochii ei, ca este capabil, care mai multe calitati decat defecte, are toate sansele sa isi poata construi scenarii indraznete si chiar sa actioneze in directia atingerii scopurilor personale. Dimpotriva un parinte frustrat, dezamagit, cu o parere proasta despre sine, va avea de cele mai multe ori o parere proasta si despre cei din jur. Inconstiient, va putea proiecta aceasta parere si asupra copilului. De multe ori am auzit parinti care spun ca il incurajeaza pe copil atunci cand ii spuhn ca nu este foarte bun, ca ar putea mai mult, ca ceea ce face este bine dar nu suficient, ca viata e grea si ca scopul oamenilor este sa te infranga. Aceste verbalizari sunt de fapt parerile adultului despre propria existenta, dar care arunca copilul intr-o mare de temeri, de insatisfactii, ii creaza o parere proasta despre sine aceste fapte ducand la imposibilitatea stabilirii de catre copil a unui scenariu de viata indraznet si atractiv. Nu o data am intalnit adolescenti dezamagiti, fara prea mari planuri de viitor, fara incredere in viata, lasandu-se in voia unei existente vazuta ca dezamagitoare.
    Scenariul de viata se constituie si pe baza imaginatiei. Povestile despre sine in viitor spun ceva despre personalitatea copilului, despre parerea lui despre viata si despre felul lui de a fi. Ne e nimic rau ca un copil sa se viseze cosmonaut, mare luptator sau mare stea de cinema. Am intalnit insa parinti care nu contenesc sa spuna copilului ca acestea sunt niste prostii, motivand ca realitatea este de fapt cruda si ca “in viata nu e bine sa visezi”. Traind cu propriile dezamagiri si cu propriile vise neimplinite, adultilor le este de multe ori mai mult decat greu sa isi sustina copiii sa viseze.
    Parintii sunt garantii realitatii pentru un copil, cel care ii sustine imaginatia dar si care este acolo, in realitate. Copiii simt nevoia sa fie sustinuti sa viseze dar si sa li se vorbeasca despre realitate. Evadarea in imaginar poate fi o forma de aparare a copilului in fata unei realitati privite ca “dura, cruda, de temut”, a unei realitati care nu il satisface. Am intalnit de asemenea, copii cu vise marete, dar care nu fac nici macar primul pas pentru indeplinirea acestora. Acesti copiii se refugiaza de fapt in visare, pentru ca nu cunosc realitatea, ca nu este realitatea pe care o vor ei sau pentru ca se tem de realitate.
    Prezenta parintelui ar trebui sa fie linistitoare pentru copil, pentru ca parintele este cel care “a trecut prin realitate si a supravietuit”, deci ” se poate”. De multe ori insa, un parinte, anxios, temator, dezamagit, cu probleme constituie din contra, un contraexemplu pentru copil. Copilul nu vrea sa fie “ca mama” sau “ca tata”. Aceste comparatii sunt normale si naturale. Pentru a-si afirma propria identitate, adolescentii se pun de cele mai multe ori in opozitie cu cerintele si cu felul de a fi al adultilor. Dar nu este un comportament sanatos atunci cand copilul refuza sa creasca, preferand sa se puna la adapost in imaginar decat sa adapteze unei realitati care nu ii place. Decat sa fie adult “ca mama” sau “ca tata”, prefera sa nu creasca, sa nu faca nimic pentru a-si atinge scopurile, sa ramana copil. In aceasta categorie intra si preferinta jocurilor pe calculator. Intalnim adulti conformisti
    in viata de zi cu zi, care nu au curajul sa isi afirme identitatea in viata reala, sa fie spontani si creativi si fac acest lucru intr-o lume virtuala, similara lumii imaginare a copilariei.

  • -23 Catalina Hetel // May 7, 2010 at 4:35 pm

    Copilul si familia

    Pentru parintii si pentru cuplurile de azi comparativ cu cei din trecut lumea pare diferita de cea a parintilor sau a bunicilor. Destramarea familiilor este mai degraba o regula decat o exceptie. Institutiile societatii nu isi cunosc clar rolurile. Scolile au demarat un program de consiliere psihologica, dar adesea cei care lucreaza in aceste programe nu stiu ce sa faca cu materialul expus de catre copii, in legatura cu viata lor de familie si se jeneaza sa “intervina” intre relatiile adultilor. Sentimentele sunt dificil de abordat, iar problemele pot fi amplificate in loc sa fie solutionate. Aceste proiecte au adeseori drept rezultat ostilitatea copiilor fata de demersuri psihologice sau fata de familie.
    In perioade ca cea prin care trece Romania, anxietatea indivizilor este crescuta, acestia suportand niveluri de stress mari.Institutiile societatii, inclusiv familiile sunt mai putin organizate si mai instabile. Majoritatea familiilor insa, nu au o modalitate de a reactiona si prefera sa apeleze la principiile dupa care s-au ghidat familiile lor, perpetuand astfel, niste patternuri gresite sau violente. De multe ori, parintii cauta punctele de vedere ale specialistilor, “din carti”, in loc sa opteze pentru o pozitie proprie, responsabila si matura.
    Familia este o unitate emotionala, iar o actiune, o atitudine sau o emotie a unei persoane din grup ii afecteaza pe toti ceilalti. De asemenea,caracterul perturbat al relatiilor de acasa, afecteaza si alte relatii (de la scoala, de la serviciu, din societate). Relatiile de familie intense si agitate creaza un model reprodus in orice loc din societate. In plus, anxietatea purtata cu sine, afecteaza orice gen de relatie. De exemplu, alcoolul si drogurile pot fi utilizate de tineri si pentru a se izola sau distanta de familiile lor. In consumul de substanta, adolescentii isi gasesc o identitate diferita de cea a familiei lor. Copiii izolati emotional de familiile lor, vor incerca deseori sa isi construiasca o familie substitut intr-o secta sau intr-o banda.
    Acolo unde exista probleme cronice de familie, s-a constatat ca tiparele de comportament caracterizate de instabilitate, cum ar fi: casatorii multiple, divort, dificultati legale, somaj de lunga durata, sunt comune in reteaua familiala extinsa. Societatea nu prea stie ce este de facut cu aceste persoane al caror comportament a scapat de sub control. In incercarile de a solutiona aceste probleme in mediile institutionale (spitale de psihiatrie, scoli de corectie, penitenciare), rezultatul poate fi dimpotriva, accentuarea problemelor. De obicei, cu cat este mai intensa interventia societatii cu atat rezultatul pe termen lung este mai slab.
    Pe de alta parte, psihoterapia se axeaza aproape in exclusivitate pe papient, pe patologia acestuia, fara sa studieze cadrul mai larg al interactiunilor din sistemul familial si modul in care acestea afecteaza persoana care prezinta simptomele.
    In ceea ce priveste violenta asupra copiilor, de obicei, cei implicati in acte de violenta nu sunt persoane indiferente, asa cum s-ar crede,ci dimpotriva, persoane intens implicate emotional. Violenta poate fi considerata o escaladare a proceselor emotionale din nucleul familiei dar si din generatiile anterioare succesive. Daca nimeni nu invata cum sa isi distruga propriile sabloaneemotionale, procesul va continua de-a lungul mai multor generatii.
    Cei mai multi dintre noi avem numeroase prejudecati si idei preconcepute care ne determina cursul vietii. Multe idei si convingeri ne-au fost induse de societate, alte valori si principii auu fost mostenite din familie. O alta categorie de valori ne-au parvenit prin intermediul scolii sau al altor institutii. Familia este o unitate emotionala in care membrii se influenteaza reciproc emotional si comportamental. In perioadele dificile din punct de vedere social si economic, gruparile de indivizi, deci si familiile intampina greutati, frecventa de destramare a cuplurilor este mare, subzistenta devine dificila, astfel incat parintii vor avea mai putin timp si energie disponibile pentru copii.

  • -24 Catalina Hetel // Jun 3, 2010 at 8:57 am

    Sursa articolului: http://www.evz.ro/detalii/stiri/am-un-copil-obraznic-reparati-l-850629.html

    Tot mai mulţi părinţi apelează la specialişti pentru a rezolva problemele de comportament ale copiilor.

    „Nu mă ascultă. Nu învaţă bine. Nu mă înţeleg cu el. Ce să fac?” Din ce în ce mai mulţi părinţi români bat la uşile psihologilor şi ale psihoterapeuţilor, îngrijoraţi fiind de problemele copiilor. „În ultima vreme, părinţii copiilor născuţi între 1990 şi 2000 se orientează mai des spre psihologi, se informează, întreabă, problemele copiilor nu mai rămân doar în familie”, afirmă psihoterapeutul Cătălina Hetel, unul dintre specialiştii consultaţi de EVZ.

    Dată fiind experienţa noastră destul de timidă în acest sens, se observă însă o atitudine greşită în modul cum privim psihoterapia, susţin psihologii. „De cele mai multe ori, părintele îl ia pe copil de mânuţă şi-l aduce la cabinet ca pe o jucărie stricată. «Reparaţi-l» dumneavoastră, eu nu ştiu ce să-i mai fac! Părintele nu-şi dă seama că trebuie să participe activ la terapie, nu doar să plătească. Şi-ar vrea, dacă se poate, să-i facem copilul bine în două-trei şedinţe”, spune Hetel.

    Bonă sau grădi

    Dana Pantazi este mămica unei fetiţe în vârstă de un an şi jumătate. Se gândeşte încă de pe acum să treacă pragul unui cabinet de psihologie. „Categoric, aceşti specialişti sunt foarte importanţi, atât pentru copii, cât şi pentru noi. N-ai de unde să ştii cum să creşti bine un copil; trebuie să citeşti cărţi de specialitate şi să-i consulţi pe cei care ştiu ce-i mai bine pentru copiii noştri”, spune mămica, de profesie judecător.

    Una dintre primele vizite ale Danei Pantazi la un specialist va fi ca să afle ce-i mai bine pentru fetiţa ei: o bonă sau o grădiniţă particulară, cu program prelungit. „Sunt foarte indecisă şi cred că un sfat autorizat îmi va fi de ajutor. Mi-e teamă şi de depresie, şi de separare, şi de lumea în care trăim, sigur voi mai avea nevoie de astfel de vizite până când va creşte copilul meu”, admite Pantazi.

    „Românii cred că ştiu să se descurce singuri”

    Numărul părinţilor care gândesc ca mama-judecător din Bucu reşti este în creştere, dar va mai trece mult până îl va egala pe cel al părinţilor din ţările occidentale care apelează la un psiholog pentru a învăţa cum să se poarte cu copilul lor. „La noi nu este familiarizată încă diferenţa dintre psiholog şi psihiatru, dar am depăşit, clar, situaţia anilor ’90. De multe ori apare şi refuzul de a accepta problema copilului, părinţii se tem de ce-ar putea afla. Se întâmplă ca adulţii să apeleze la terapie doar atunci când problema e deja foarte gravă.

    Românii cred că ştiu şi pot să se descurce singuri”, subliniază Alina Motofeanu, directoarea Grădiniţei Junior, din Capitală. În unitatea pe care o conduce, există copii care au nevoie şi merg la terapie, dar şi părinţi care consideră că nu au nevoie de un astfel de serviciu. „Mulţi neagă problema. Iar dacă, într-un final, o acceptă, nu cred că este necesar să fie implicaţi activ”, adaugă Motofeanu.

    „Cei mai mulţi consideră că dacă îi dau copilului un tratament sau îl aduc la noi şi-au îndeplinit rolul. Greşit, rolul părintelui este de coterapeut!”, puncteză şi Bianca Filip, psiholog în cadrul Complexului de Servicii Sociale Comunitare Bistriţa-Năsăud. Una dintre problemele care apar la preşcolari e tulburarea de hiperactivitate şi deficit atenţional, ADHD. „Părinţii nu prea ştiu despre asta, cred că au un copil mai poznaş şi atât. Îşi dau seama că e o problemă doar când cei mici ajung în clasa întâi şi nu fac faţă orelor de curs”, spune Filip.

    „Părinţii vor mereu un copil ideal”

    La extrema cealaltă, din excesul de zel al unor părinţi prea informaţi, ADHD a devenit cumva o modă. „Pe de-o parte sunt părinţii care nu-şi dau seama că cel mic are o problemă, pe de altă parte sunt cei care văd nişte probleme şi acolo unde nu sunt. Au un copil mai agitat, mai energic, gata, are ADHD! Unde e un copil cu care tu, ca părinte, nu poţi interacţiona prea bine, gata, îi pui o etichetă.

    Părinţii vor mereu un copil ideal, iar când acesta nu se încadrează în tipare, îl aduc la noi, să-l facem «bine»”, explică Cătălina Hetel, după şase ani de experienţă în terapia de familie. Agresivitatea, lipsa de încredere în sine sau de curaj, lipsa de colaborare, relaţionare sau concentrare sunt alte câteva probleme care le dau bătăi de cap părinţilor.

    „Sunt multe traume prin care trec copiii: ei nu înţeleg divorţul, decesul, plecarea în străinătate a unuia dintre părinţi, nici chiar mutatul la o altă şcoală sau trecerea dintr-o clasă într-alta”, apreciază Hetel. Iar dacă aceste traume nu sunt reperate la timp, se pot acu tiza şi transforma, în cele mai fericite cazuri, în deficienţe de limbaj sau retarduri uşoare.

    Probleme transmise fără cuvinte

    Aproape fără excepţie, copiii României preiau greutăţile din fa milie. „Când e vorba despre un copil, trebuie să privim în jurul lui, la adulţi, ca să vedem de unde vine problema. Doar 1% din cazuri sunt reprezentate de problemele personale ale copiilor”, arată psihologul clinician Cristiana Leviţchi. „De multe ori un părinte vine acasă stresat din cauza serviciului, nu-şi arată frustrarea, nu o verbalizează.

    Dar o transmite nonverbal. În loc să-şi trăiască furia la birou, părintele o aduce în familie. Pro-blemele copilului nu sunt ale lui. El arată depresia părintelui, frustrarea, supărarea mamei sau a tatălui”, explică Leviţchi, potrivit căreia, pentru a o scoate la capăt, trebuie să faci „zece şedinţe cu părinţii şi trei cu copiii”.

    ADOLESCENŢII NE DAU DE FURCĂ

    Românii nu ştiu să crească „copii mari”

    Grupă de vârstă dificilă, adolescenţa le creează mari probleme părinţilor din generaţia 2000. Problemele vârstei – tulburările comportamentale, depresia, drogurile, alcoolul – sunt observate târziu de părinţii prea ocupaţi cu jobul, abia când copilul are 16-17 ani. „Atunci bat la uşa cabinetului: eu nu ştiu ce are copilul meu, a înnebunit, e emo! Din start, părintele este vinovat, neasumându-şi faptul că face parte din problemă.

    Tulburările comportamentale sau altele ca acestea nu apar peste noapte, iar părintele ar trebui să conştientizeze asta”, atrage atenţia Cătălina Hetel, potrivit căreia lucrul cel mai dificil este să-i convingă pe părinţi să intre în terapie alături de „copilul- problemă”.

    Supremaţia jobului, dublată de valorile antisociale care ne înconjoară, duce la tensiuni între părinte şi adolescent. „Copilul iese din familie şi se ataşează de un grup artificial. Nu este neapărat scăpat de sub control, dar are nevoie de îndrumare. România are un handicap: este plină de părinţi care pot să crească copii mici, dar nu ştiu să crească şi copii mari.

    Avem o problemă de maturizare la nivel social”, spune Hetel. „Copilul îşi acuză părintele că nu are timp, părintele îşi acuză copilul că a luat-o razna. Relaţia conflictuală trebuie să fie mediată de cineva din exterior”, punctează Bianca Filip. Din punctul ei de vedere, românii cred că singura lor responsabilitate vizavi de adolescenţi este să-i crească, să-i îmbrace şi să-i ţină la şcoală. „Dată fiind situaţia noastră, cu părinţi plecaţi la muncă peste hotare şi cu un sistem de educaţie de-a dreptul bulversant, adolescenţii au cel mai mult de suferit. La toate acestea se adaugă faptul că, la noi, nu se pune deloc accent pe educarea părintelui”, conchide Filip.

    ATENŢIE! Adolescenţii o pot lua pe cărări greşite dacă părinţii nu ştiu să-i ajute la timp
    Foto: Shutterstock

  • -25 Catalina Hetel // Jun 3, 2010 at 12:05 pm

    Abandonul ca mod de viata

    Copiii adoptati sunt la originile lor copii abandonati. Pentru ca dupa lunile certe in care au trait intr-o singura fiinta si cu o singura respiratie, alaturi de o mama, odata cu nasterea, ei nu o mai regasesc. Oricine ar fi langa ei si oricata caldura ar simti, acesti copii traiesc sentimentul abandonului ca sentiment primar, de baza.
    Grija, caldura, hrana sunt vitale pentru un nou nascut, dar in el va exista intotdeauna acea ruptura de baza produsa de disparitia mamei. De fapt disparitia mamei este resimtita ca abandon la orice varsta. Fie ca ea dispare fizic, prin departare sau prin moarte, fie ca ea este prezenta dar nu stie sa fie “alaturi” de copil, acesta se va simti abandonat, pierdut.
    Exista tendinta de a adopta un copil foarte mic pentru ca acesta sa nu stie ca este adoptat si pentru ca acesta sa fie educat in noua lui familie. Partial aceste aspecte sunt adevarate, dar in acelasi timp, de multe ori apar probleme. Familia da vina, in cazul in care apar aceste probleme pe istoria copilului, pe mostenirea lui genetica.
    De fapt, de multe ori, copilul traieste cu teama sau cu certitudinea abandonului. Se teme atat de tare ca va fi din nou parasit incat va provoca inconstient rupturi sau va refuza sa isi creeze legaturi solide chiar si cu familia de adoptie care il iubeste si care ii acorda tot sprijinul.
    La randul lor, parintii adoptivi au sentimentul ca au facut totul pentru copilul adoptat, ca i-au oferit tot ce a avut nevoie si traiesc frustrarea de a nu fi facut lucrurile bine. Traiesc chiar si sub presiunea societatii sau a familiei, cu sentimentul ca li se reproseaza ceva din realitatea adoptiei.
    Copiii adoptati au nevoie sa stie ca sunt iubiti, ca nu vor fi parasiti. Pentru asta de multe ori, inconstient, isi pun la incercare parintii (oare copiii neadoptati nu o fac de multe ori?). Copiii adoptati au nevoie sa se stie in siguranta sa stie ca le sunt acceptate si greselile si partile negative. Dar oare cat de greu ne este sa facem asta chiar si cu proprii nostri copii? Cat de greu ne este sa recunoastem ca nu suntem parinti perfecti si ca nu avem copii perfecti? Cat de greu ne este sa facem fata privirilor dezaprobatoare ale “oamenilor de bine” si sa afirmam cu tarie ca am adoptat un copil care nu este perfect, ca poate al nostru ar fi fost mai bun sau mai rau, dar nu vom sti asta niciodata, asa ca il iubim si il acceptam pe acesta pe care il avem.

  • -26 Catalina Hetel // Jun 3, 2010 at 12:06 pm

    Doua lumi

    Adoptia este un fenomen destul de controversat. Am auzit multe argumente pro si contra. Ca daca nu poti face copii macar adopta unul, ca si cum exista o obligatie sociala, din exteriorul tau, un “trebuie sa”, dar am auzit si teoria intens dezvoltata, a copiilor tarati, a “soiului rau”, a problemelor genetice.
    In fond, de ce adopta oamenii? Pentru ca vor sa aiba copii, ar fi primul rasuns. Bun, si de ce vor oamenii sa aiba copii? Pentru ca vor sa aiba grija de cineva, pentru ca vor sa se simta parinti, pentru ca vor ca cineva sa le duca numele mai departe. Si atunci, daca toate aceste conditii sunt indeplinite, de ce se nasc totusi intrebari, de ce apar indoieli, de ce se vorbeste despre asta. De ce oare pentru orice greseala, pentru orice boala, pentru orice minus, se spune ”a da, e copil adoptat”, ca si cum exista totusi “ceva”, care nu se lega, ceva care sta intre copilul adoptat si familia adoptiva.
    Exista impulsul fiecarui om de a vedea cu cine seamana copilul. Problema este ca un copil adoptat nu seamana cu nimeni, pentru ca nu este al nostru. Este al altcuiva, e practic un strain de care ne legam afectiv, un strain care ne satisface nevoia de a fi parinti. Ca parinti adoptivi, facem ceea ce credem ca este mai bine, ne facem datoria, iubim. Insa de partea cealalta, copilul este un individ, o individualitate. Are o istorie, partial necunoscuta de noi si cunoscuta de el doar inconstient. Are parti bune si parti rele. Iubeste, uraste, se apara, are nevoi, sufera, se simte ocrotit, se teme de abandon.
    Intr-o adoptie se intalnesc doua istorii, doua povesti, doua familii. Familia parintilor si familia copilului. Asa cum parintii au familia si istoria lor si copilul are o familie si o istorie. Sunt practic doua lumi care se unesc, care trebuie sa se acordeze. Cred ca adevarata munca a parintilor adoptivi, adevaratul travaliu este acesta. Sa accepte lumea din care vine copilul lor, sa ii accepte istoria din care ei nu au facut parte. Sa impace narcisismul de a fi parinte cu renuntarea de a fi parintele altcuiva. Al unui strain care “este ca si copilul nostru”. Nu chiar copilul nostru ci “ca si”.
    Copilul simte inconstient bariera, “ceva-ul” care il desparte de parintii sai adoptivi si pentru asta de multe ori se revolta impotriva lor. Cred ca un copil are nevoie sa stie ca face parte dintr-o alta lume, are nevoie sa isi cunoasca istoria reala. Are nevoie sa stie ca a “fost ales” si ca este iubit. A nu sti adevarul, il lasa pe copil sa traiasca cu acel inconstient si nespus “ca si copilul nostru”, fara sa stie de ce nu se simte pe deplin acceptat, fara sa inteleaga cine este cu adevarat.

  • -27 Catalina Hetel // Jun 8, 2010 at 7:50 am

    Sfatul psihologului:Elevii cer respect prin violenţă

    Cătălina Hetel Psihoterapeut
    Copiii şi adolescenţii simt nevoia câteodată de a se face remarcaţi şi de a se impune prin agresivitate, de a atrage „respectul“ celorlalţi, de a-şi crea un “nume” prin violenţă.
    Printre cauzele care duc la apariţia unui comportament agresiv la vârste fragede se numără şi lipsa unor relaţii de comunicare cu părinţii. Obosiţi, stresaţi, preocupaţi de traiul zilnic, adulţii nu mai au timp să vorbească cu copilul, să îi explice ce e bine şi ce e rău.
    O altă cauză este legată de modele din familie sau cele din societate. În familie, în trafic, pe stradă, agresivitatea a devenit o componentă “normală”.
    Televiziunea şi filmele aduc în prim plan eroul agresiv care se impune prin forţă. Copilul ia modelele pe care le crede el ca fiind bune. Agresat acasă sau devalorizat, copilul va deveni violent în cercul de prieteni pentru a compensa imaginea de sine rănită în cadrul familiei.
    Copilul unui tată agresiv va deveni si el „ca tata”, considerând că acesta este modelul “normal” al unui bărbat. Elevii violenţi pot fi ajutaţi prin implicarea profesorilor şi părinţilor. Pedeapsa duce la întărirea acestui comportament.
    Un copil agresiv care este pedepsit este împins într-o lume a delincvenţei din care el simte că face parte. Este catalogat drept rău, infractor, portret care îl avantajează pe moment, pentru că îi aduce exact atenţia pe care o caută.
    De folos ar fi implicarea elevului violent în alte activităţi, sprijinirea lui în a-şi descoperi talentele, în a se afirma şi remarca în mod pozitiv.

    Sursa:
    http://www.adevarul.ro/scoala_educatie/clasele_cinci_opt/Sfatul_psihologului-Elevii_cer_respect_prin_violenta_0_275972830.html

  • -28 Catalina Hetel // Jun 15, 2010 at 9:45 am

    Încăpăţânaţii, oamenii care ne scot din minţi

    Orice discuţie cu ei se transformă într-un monolog. În timp, riscă să fie marginalizaţi. Nu respectă regulile, refuză nejustificat şi resping alte puncte de vedere. Aceste persoane au „darul“ de a ne face viaţa un calvar.
    „E încăpăţânat ca un catâr!” Când spui asta, e clar că vorbeşti despre cineva care te-a scos din minţi, pentru că nu vrea să asculte şi ce ai tu de spus. Irina (28 de ani) trece aproape zilnic prin asta. Iubitul ei, Alexandru, nu face decât ce vrea el. „Uneori, am impresia că se poartă în felul acesta doar ca să mă enerveze. Dar nu e deloc aşa. Pur şi simplu e încăpăţânat”, continuă Irina.
    Tânăra crede că atitudinea lui Alexandru vine dintr-un orgoliu prea mare. „Eu ştiu că el, de felul lui, e cam mândru. Cumva, are o părere mai bună despre el decât despre ceilalţi. Nu spun că-i priveşte pe cei din jur cu un aer de superioritate. Dar cred că, în sinea lui, aşa se simte”, îl analizează Irina pe iubitul ei.
    „De exemplu, dacă vreau să rezerv bilete la film şi îi propun nişte locuri despre care eu cred că sunt cele mai bune din cele rămase libere, el îmi spune că sunt altele mai bune şi nu acceptă argumentele mele”, spune tânăra. Cum reuşeşte să se înţeleagă în cele din urmă cu Alexandru? „Las de la mine. E singura soluţie. E un tip minunat, dar trebuia să aibă el un defect. E încăpăţânat!”
    Uneori, când se gândeşte la viitor, Irina încearcă o temere, deşi recunoaşte că e puţin exagerat să-şi pună o asemenea problemă. „Mă tot întreb ce m-aş face dacă am avea un copil care să-i semene, adică să fie la fel de încăpăţânat”, mărturiseşte Irina.
    Încăpăţânarea nu se strecoară doar în viaţa privată. La birou, colegii care au această trăsătură le pot da mari bătăi de cap celorlalţi.
    Nu oferă argumente
    Dan, de pildă, un bărbat în vârstă de 42 de ani, care conduce un colectiv format din 12 persoane, are în subordine o angajată care este, după cum spune el, „culmea încăpăţânării”.
    „Pur şi simplu refuză să-şi schimbe părerea şi atunci când îi explici frumos că nu este bine să facă aşa cum vrea ea. Şi nici măcar nu-ţi oferă un argument pentru poziţia ei extremă, zic eu”, se plânge Dan.
    Cu toate acestea, per total, bărbatul îi apreciază munca şi nu vrea să renunţe la subordonată. „Asta e! Mergem înainte şi cu oamenii încăpăţânaţi”, spune el zâmbind.
    Atitudinea rigidă a unei persoane ajunge să-i afecteze pe cei din jur, iar, dacă este dusă la extrem, relaţiile au de suferit.
    De ce sunt îndărătnici?
    Totuşi, atrag atenţia psihologii, înainte de a lua decizii tranşante trebuie să înţelegem de ce unele persoane din jurul nostru se comportă în acest fel.
    „Vorbim de încăpăţânare atunci când avem de-a face cu o persoană care are o atitudine rigidă”, afirmă psihoterapeutul Aniela Minu. „Poate fi rezultatul inflexibilităţii atunci când, în ciuda argumentelor şi a dovezilor primite, persoana în cauză refuză să-şi schimbe poziţia. Uneori, acest lucru se întâmplă din cauză că nu ajunge să fie convinsă de argumentele aduse, alteori este vorba despre anumite păreri la care nu vrea să renunţe”, adaugă Minu.
    Psihologul Cătălina Hetel afirmă că „încăpăţânatul se afirmă pe sine. I se pare că pierde în cazul în care acceptă că nu are dreptate”. Cauza? „Aceşti oameni au un Eu fragil şi consideră că dacă renunţă se pierd pe ei înşişi, că nu mai sunt aceiaşi”, explică Hetel.
    Specialiştii în comportament uman afirmă însă că oamenii care nu vor să se lase convinşi nici în ruptul capului pot reacţiona astfel dintr-un motiv pe care refuză să-l dezvăluie.
    Etichetare greşită
    Dacă într-un dialog interlocutorul refuză să ne împărtăşească părerea, nu trebuie să-i atribuim imediat eticheta de „încăpăţânat”, atrag atenţia psihoterapeuţii. Există şi persoane care nu sunt dispuse să accepte o părere, în cazul în care în sprijinul acesteia nu sunt aduse suficiente argumente solide.
    Tendinţele apar din copilărie
    Copilul se încăpăţânează încă de mic. Vrea să se afirme. „Spune «nu» atunci când trebuie să facă ceva sau spune «ba da» atunci când i se spune «nu»”, afirmă psihologul Cătălina Hetel.
    La rândul său, Aniela Minu afirmă că „în general, copiii sunt încăpăţânaţi atunci când nu înţeleg că lucrurile nu stau mereu aşa cum vor ei”. Măsurile educative vin să-l înveţe pe copil că nu poate avea orice, oricând şi oricum.
    „În acest fel se învaţă toleranţa la frustrare şi se preîntâmpină apariţia emoţiei de furie”, spun specialiştii în comportament uman. Dacă între părinţi şi copii apare un raport de forţe, se ajunge la un comportament în oglindă.
    „În loc să avem de-a face cu un copil într-o etapă de dezvoltare şi cu un părinte adult care-l înţelege, vorbim de un copil încăpăţânat şi de un părinte la fel”, mai spune Cătălina Hetel.
    Unde poţi să ajungi din cauza încăpăţânării
    Într-o societate în care totul se schimbă cu o viteză ameţitoare, o atitudine lipsită de flexibilitate conduce la reale dificultăţi în adaptarea la diferite situaţii. „Relaţionarea cu ceilalţi devine greoaie, riscând să ducă la izolare şi la marginalizare din partea grupului. Persoanele încăpăţânate nu sunt tocmai agreate, fiind percepute ca dificile şi ursuze”, explică psihologul Aniela Minu.
    Specialiştii în comportament uman afirmă că unei persoane care are această caracteristică nu îi pasă de sentimentele celor din jur. În momentul în care îi ies pasienţele, are tendinţa să-şi accentueze această atitudine. Există însă şi cazuri extreme.
    „Încăpăţânarea poate avea chiar o latură patologică, atunci când persoana nu reuşeşte să «vadă» realitatea, ajungând astfel la depresie”, adaugă psihologul Cătălina Hetel.
    Puşi la colţ la serviciu
    Probleme imediate pot apărea la locul de muncă, pentru că în organizaţiile în care totul funcţionează bine, managerii nu sunt dispuşi să accepte o astfel de atitudine.
    Experţii în resurse umane sunt de părere că această tipologie de persoane este considerată ca fiind „dăunătoare ritmului de lucru, generând frustrări în echipă”. Dacă rămân în colectiv, au puţine şanse să avanseze.
    „Încăpăţânarea nu poate fi constructivă”, subliniază Elisabeta Ilie. Benefică poate fi ambiţia. „De foarte multe ori, ambiţia şi încăpăţânarea sunt considerate sinonime, ceea ce nu este adevărat. Ambiţia ne conduce către atingerea obiectivelor fără a ne face rău nouă sau celor din jurul nostru”, observă Ilie.
    În plan profesional, o persoană care ştie cum să-şi folosească îndârjirea se poate dovedi foarte utilă, mai ales într-un rol de negociator.
    „Un astfel de angajat poate fi folosit în interesul companiei. Dar încăpăţânatul poate pierde mult pe teren profesional doar pentru că nu renunţă atunci când e necesar”, explică psihologul Lena Rusti.
    Cum ne înţelegem cu cei care nu lasă de la ei
    Dacă vrem să cădem la pace cu o persoană care dă dovadă de o atitudine rigidă, înainte de toate, trebuie să înţelegem de ce se poartă în acest mod, spun psihologii. „Dacă reuşeşti să înţelegi care este motivul încăpăţânării sale, e mai uşor să-l determini să devină flexibil, să fie dispus măcar să te asculte”, explică Lena Rusti. Asta pentru că, rareori, astfel de oameni recunosc că au o problemă şi aşteaptă ca toţi cei din jur să-i ia ca atare şi să le satisfacă dorinţele.
    Pentru a putea convieţui alături de o astfel de persoană, este indicat s-o ajutăm să conştientizeze faptul că o serie de concesii sau chiar compromisuri nu-i ştirbesc personalitatea. Altfel, traiul alături de ea se poate transforma într-un coşmar.
    „Cel mai bine este să i se spună «dacă aş fi în locul tău, aş face asta…»”, consideră psihoterapeutul Cătălina Hetel.
    De asemenea, „un încăpăţânat trebuie învăţat să accepte consecinţele atitudinii sale inflexibile”, spune psihologul Aniela Minu. Dacă este avertizat în prealabil cu privire la ce urmează să i se întâmple dacă nu vrea să „negocieze”, iar apoi suportă consecinţele, în timp, va deveni mai flexibil.
    Să nu cădem în cursă
    Un alt secret este, spune Elisabeta Ilie, „să nu-i facem jocul încăpăţânatului”. Pe de altă parte, când atitudinea sa este într-o anumită măsură justificată, nefiind vorba de un capriciu, este utilă o concesie din partea noastră.
    Totodată, trebuie să apreciem momentele în care dă dovadă de un comportament flexibil şi să-i explicăm care sunt beneficiile acestei atitudini. Este un prim pas spre stabilirea unei înţelegeri. „Dacă nu se găsesc căi de comunicare şi de negociere a unei poziţii câştig-câştig, relaţiile au slabe şanse să reziste şi să fie satisfăcătoare”, conchide psihologul Aniela Minu.
    “Încăpăţânarea este o modalitate de a fi în centrul atenţiei, de a-i determina pe ceilalţi să găsească metode să ne intre în voie.”
    Elisabeta Ilie
    psiholog
    “Dacă reuşeşti să înţelegi care este motivul încăpăţânării unei persoane, e mai uşor s-o determini să devină mai flexibilă. ”
    Lena Rusti
    psiholog

    Sursa:

    http://www.adevarul.ro/societate/viata/Incapatanatii-oamenii_care_ne_scot_din_minti_0_280172536.html

  • -29 Catalina Hetel // Jul 16, 2010 at 1:34 pm

    Sa ii credem pe cei care sufera

    Intr-un peisaj social dezolant s-a vorbit brusc, mult despre moarte. Vorbim cu totii despre ziua de maine, despre bani, despre cine ne conduce, indepartandu-ne tot mai mult de noi insine. Acest “eu” inseamna de multe ori doar ziua de maine si statutul social si de prea putine ori adevarul interior. Un artist si-a luat inca o data un rol aparte, acela de a ne face sa ne punem intrebari despre sensul suferintei noastre.
    Suntem tentati sa spunem ca am fi fericiti daca ar scadea taxele, daca ar creste salariul, daca ar cadea guvernul….si deodata suntem pusi in fata unui imens “Oare”. Sa fie asa sau sensul existentei noastre si fericirea suntem datori sa le cautam in noi insine, independent de valorile generale.
    Madalina parea a avea totul. Era frumoasa dar se considera urata, era vedeta dar se considera un nimic, era iubita dar nu a fost de ajuns, avea un copil mult dorit dar care nu a reusit din pacate sa ii dea sensul existentei. Este greu de dus povara perfectiunii si rolul omului care aparent poate totul si are totul. Cineva spunea despre ea ca “parea ca nimic nu ii va sta in cale”….nimic, doar propriile temeri, propriile limite, propria suferinta mai mare decat realitatea evidenta. Cand ai totul nu poti sa spui nimanui ca suferi…nu te crede nimeni…cum sa suferi cand esti celebra, cand esti iubita, cand ai bani,o casa superba, un copil sanatos…nu esti crezut, lumea spune ca te rasfeti, ca te prostesti, ca nu stii ce spui si nu iti ramane decat sa duci mai departe povara rolului de om care zambeste fericit in perfectiunea vietii lui. Dar daca nu iti gasesti propriul sens, atunci viata ajunge sa nu mai merite traita. Si sensul nu ti-l poate da nimeni si nimic decat tu insuti. Eu cred ca nu ne nastem cu un sens ci il stabilim noi insine ceas de ceas. Sau poate altii ar spune ca ne nastem cu un sens si atunci suntem datori sa il gasim, la fel, ceas de ceas.
    Pentru cei care acum au ramas si care incearca sa gaseasca o explicatie unei povesti de viata terminta absurd…incercam sa va gasiti sensul vostru, scopul vostru si permite-ti-va sa fiti fericiti chiar si atunci cand ni se spune ca lucrurile nu merg bine. Nu ii credeti pe cei care aleg sa fie pesimisti. Oare e chiar atat de important cat e tva-ul sau e mai important ce simt eu insumi despre ziua de maine.
    Si daca cineva langa voi sufera sau spune ca nu isi gasesti sensul, credeti-l. Chiar daca aparent are totul.

  • -30 Catalina Hetel // Aug 15, 2010 at 1:43 pm

    Cu prietenii la mare stress sau relaxare, din Adevarul http://www.adevarul.ro/societate/viata/Vrei_sa_pierzi_un_prieten-_Ia-l_in_vacanta_0_315568925.

    „Relaţiile de prietenie se structurează ca orice alt gen de relaţie pe nevoi şi pe aşteptări, dar şi pe îndeplinirea acestora. O persoană poate să ne satisfacă nevoia de comunicare, de distracţie, de «bârfă» la o cafea sau la o bere, dar o vacanţă presupune câteva zile sau chiar o săptămână petrecute în compania acesteia. Practic, nu vorbim doar despre o bere, ci şi despre mese regulate sau nu, despre culcatul la o anumită oră, despre gusturi comune în materie de petrecere a timpului liber”, atrage atenţia psihoterapeutul Cătălina Hetel.

    Detalii care ne pot salva deplasarea

    Psihoterapeutul Cătălina Hetel enumeră câteva aspecte de care ar fi bine să ţinem seama înainte de a ne planifica vacanţa împreună cu un alt cuplu sau cu alte persoane:

    1 Ne place sau nu partenera/ partenerul prietenului sau copiii lor? Acest aspect este extrem de important întrucât, dacă la o bere sau la serviciu suntem doar în compania prietenului, în vacanţă suntem nevoiţi să acceptăm, deseori, prezenţa întregii sale familii.

    2 Suntem dispuşi să acceptăm dacă prietenul nostru îşi doreşte să facă altceva decât vrem noi? Dacă vrea altceva, cel mai indicat este să ne comportăm matur. O vacanţă împreună cu prietenii înseamnă să fim un timp împreună, deci nu este obligatoriu să fim „lipiţi” permanent.

    3 Atenţie la felul relaţiei! Unii oameni se comportă diferit în compania altora. Aşa se explică de ce, dacă plecăm în vacanţă cu un coleg de serviciu cu care obişnuiam să avem o relaţie amicală, bărbătească, nu ar trebui să ne frustrăm dacă soţia acestuia nu agreează acelaşi gen de comportament sau dacă acest coleg devine puţin „schimbat” în prezenţa soţiei şi a copiilor. Trebuie să ţinem seama de context şi să ne formăm aşteptări pornind de la acest aspect.

    4 Trebuie să profităm de vacanţă! Cel mai înţelept este să încercăm să ne relaxăm, să ne simţim bine, să luăm de la cei cu care mergem atât cât pot ei să ne ofere şi să le dăm atât cât suntem noi dispuşi să oferim în condiţiile în care ne dorim să petrecem o vacanţă frumoas

  • -31 Catalina Hetel // Aug 17, 2010 at 11:35 am

    Lacrimi pentru ingeri

    Nu exista accident….exista doar un sir de erori.
    Copiii nu ar trebui sa moara, nu e firesc. La fel cum nu poti sa spui ca intelegi durerea imensa a cuiva care pierde un copil. Nu exista gol mai mare care sa iti marcheze existenta decat sa iti fie luat tragic un copil pe care l-ai simtit alaturi 9 luni.
    Cum s-a putut intampla asa ceva? Raspunsul este atat de simplu incat devine dureros….personal slab pregatit, neplatit, nepasator. Romani care isi fac treaba de mantuiala intr-o lehamite si un sictir motivat mereu de proasta salarizare. Ne facem ca muncim ei se fac ca ne platesc, lucrurile merg prost, noua nu ne mai pasa pentru ca ne-am obisnuit asa. Mult noroi, multa mizerie, multa lehamite.
    Inca o data ingerii vin sa ne arate calea buna…o vedem oare? Au murit niste copii nevinovati pentru ca noi sa vedem inca o data mocirla pe care o toleram. Toleram sa ni se spuna “ce daca”, “asa e la noi”, “nu-ti convine…du-te” si noi credem ca asa e normal. Mergem prin noroi si nici macar nu ne mai spalam pantofii pentru ca deja noroiul face parte din noi, din viata noastra.
    Cred ca acesti copii merita o zi de doliu national pentru ca moartea lor arata de fapt moartea noastra. Moartea sufleteasca a romanilor care se lasa murdariti, umiliti, calcati in picioare, ba mai mult li se pare normal sa se intample asta.
    Romania inseamna fiecare dintre noi…si se va schimba daca fiecare dintre noi ne vom schimba. Altfel, cei care vor plati vor fi copiii nostri…care mor, care sunt bolnavi si nimeni nu e capabil sa ii trateze, care nu pot merge la o scoala decenta, care nu pot trai intr-o tara care sa iti ofere siguranta.
    Sustin doliul national…ingerii ne arata unde gresim…oare vedem?

  • -32 Catalina Hetel // Oct 26, 2010 at 8:54 pm

    Din Adevarul 26. oct.2010
    http://www.adevarul.ro/societate/viata/Indecisii-oameni_imaturi_si_nesiguri_0_359964597.html

    Persoanele care afirmă că sunt incapabile să facă alegeri fug, de fapt, de responsabilităţi. Să-mi caut alt job sau să rămân aici? Să mă căsătoresc sau să mai aştept? Să mai încerc sau să uit şi să merg mai departe?

    Ne punem, la un moment dat, astfel de întrebări. Sunt însă persoane pentru care ­luarea deciziilor reprezintă o adevărată corvoadă. Maria V. este una dintre ele. Are 33 de ani şi, de fiecare dată când este pusă în faţa unei alegeri importante, simte că „se sufocă”. Ar face orice, mai puţin să ia hotărâri. „Nu ştiu de ce mă simt aşa.

    tagurinesigurantasocietateviataSunt foarte bună dacă altul se află la ananghie şi trebuie să analizez situaţia şi să-l ajut să se decidă. Când vine vorba de mine, pur şi simplu, parcă sunt paralizată”, povesteşte Maria. „În urmă cu patru ani, aveam o ofertă pentru un nou loc de muncă. Am tot purtat discuţii cu potenţialul angajator. Nu reuşeam să mă hotărăsc. Ba voiam, ba nu mai voiam. La un moment dat, am decis. Răspunsul era «Nu».

    Şi le-am spus. Dar la două zile distanţă, m-am răzgândit”, mai spune femeia. Îşi aminteşte că a fost privită „cel puţin ciudat” de cei care-i făcuseră oferta. „M-au chemat la o discuţie. Cred că oamenii se întrebau dacă sunt sau nu întreagă la minte. Am invocat tot soiul de motive, pornind de la loialitate faţă de fostul angajator până la dorinţa mea de a fi convinsă că mă voi ridica la înălţimea aşteptărilor”, adaugă Maria. De fapt, încerca să ascundă, pe cât posibil, faptul că luarea deciziilor nu este punctul ei foarte, o caracteristică nu tocmai pe placul unui angajator.

    Psihoterapeutul Aniela Minu spune că, în cazuistica sa, a constatat că deciziile cele mai dificile sunt legate de aspectele importante ale vieţii, care confruntă oamenii cu propriile slăbiciuni şi implică şi viaţa ­altor persoane.

    Eforturile ne fac să ezităm

    „Decizia de a pleca de acasă şi de a plăti preţul maturizării şi al responsabilităţii pentru propria viaţă, de a schimba locul de muncă, de a pleca din ţară, de a începe studiile (la o vârstă mai înaintată decât cea obişnuită), decizia de a renunţa la un obicei nesănătos, în general, orice decizie ce presupune o schimbare, implică un efort începând de la momentul hotărârii şi continuând apoi cu tot ceea ce presupune susţinerea acestuia pentru a duce lucrurile până la capăt”, consideră Aniela Minu.

    La rândul său, psihoterapeutul Elisabeta Ilie afirmă că a întâlnit frecvent incapacitatea de a lua decizii în cadrul cuplurilor (atunci când se pune problema trecerii de la o etapă la alta), în situaţii ce vizau latura profesională şi în ceea ce priveşte stilul de viaţă, problemele din urmă fiind în strânsă legătură cu sănătatea.

    Nu depinde de bătrâneţe

    Cercetătorii americani de la Universitatea de stat din Carolina de Nord au ajuns la concluzia că înaintarea în vârstă nu duce la decizii mai proaste sau la incapacitatea de a lua hotărâri. Studiul vine să infirme astfel mitul potrivit căruia persoanele vârstnice îşi pierd capacitatea de a alege. Când vine vorba de decizii, dar şi de fler, nu există diferenţe între tineri şi vârstnici. Cercetătorii recunosc însă că atunci când se pune problema unei alegeri ce trebuie făcute într-un context complex, persoanele ajunse la o vârstă venerabilă au nevoie de mai mult timp de gândire întrucât analizează în detaliu toate aspectele şi potenţialele consecinţe.

    Ne e frică de necunoscut

    Incapacitatea de a lua decizii se întâlneşte frecvent în cuplurile cu probleme Foto: FOTOSTOCK

    Potrivit profesorului canadian de psihologie Victor Vroom, care a studiat vreme îndelungată problema deciziilor, oamenii tind să ia hotărârile care le aduc cele mai multe satisfacţii. Fiecare opţiune este evaluată prin prisma potenţialului de a răspunde propriilor nevoi şi dorinţe. Alegerile devin dificile în cazul în care opţiunile prezintă, în mare, aceleaşi avantaje şi dezavantaje.

    Psihologul Aniela Minu afirmă că dificultatea de a lua o hotărâre este legată, în funcţie de caz, de teama de a pierde ceva, de neîncrederea în propria persoană, de frica de eşec sau de asumare a unor responsabilităţi sau de teama de necunoscut.

    „Suntem educaţi să ne mulţumim cu ceea ce cunoaştem, indiferent dacă ne place sau nu, mai mult decât să avem îndrăzneala de a confrunta activ necunoscutul. Suntem învăţaţi mai mult să ne sacrificăm decât să ne asumăm responsabilitatea de a lupta pentru propria fericire”, spune Aniela Minu.

    La rândul său, psihologul Cătălina Hetel spune că, în experienţa sa de terapeut, a întâlnit oameni care nu reuşesc să ia decizia de a-şi schimba locul de muncă sau de a ieşi dintr-o relaţie care nu merge bine din cauză că au în minte clişee. „De multe ori, nu ne temem de eşec pentru noi, ci pentru ce ar spune ceilalţi”, afirmă ea.

    „Indecişii sunt, de multe ori, imaturi şi preferă să-i lase pe ceilalţi să ia hotărâri în locul lor, tocmai pentru a ­nu-şi asuma niciun fel de consecinţă. În cuplu întâlnim deseori acest gen de atitudine. Auzim des expresia «el ar vrea săracul, dar nu vrea ea» sau «el ar face, dar ea…». Sunt moduri în care ne lăsăm conduşi de cei de lângă noi, de multe ori pozând în victime, tocmai pentru că nu avem curajul şi maturitatea de a ne asuma aceste decizii”, explică psihologul ­Cătălina Hetel.

    Influenţaţi de mediu

    Specialiştii în comportament uman afirmă că experimentăm mai mult sau mai puţin indecizia în funcţie de trăsăturile temperamentale moştenite din familie, de influenţa mediului în care ne dezvoltăm, dar şi în funcţie de educaţia pe care o primim de-a lungul timpului.

    Înlăturarea clişeelor, primul pas pentru a alege

    Specialiştii în comportament uman afirmă că oscilarea între diverse opţiuni se poate dovedi obositoare, conducând, în timp, la extenuare psihică, eventual şi fizică. Totuşi, psihologul Cătălina Hetel consideră că incapacitatea de a lua decizii se poate „vindeca”. „Prin psihoterapie poţi conştientiza mecanismele de apărare faţă de implicare sau de eşecuri. De asemenea, terapia ajută şi la conştientizarea faptului că multe dintre clişeele pe care le avem în minte referitoare la implicare şi la acţiune sunt, de fapt, realităţi ale celor dragi nouă, ale părinţilor sau ale mentorilor noştri, pe care le-am integrat, acceptându-le ca atare”, explică aceasta. Conform psihoterapeutului Elisabeta Ilie, afirmaţia potrivit căreia o persoană nu poate lua decizii este o scuză, nu un adevăr.

    În cele din urmă, susţine psihologul Aniela Minu, cei care îşi doresc să schimbe ceva în viaţa lor trebuie să fie foarte sinceri cu ei, să-şi facă o evaluare a gândurilor şi a dorinţelor. „Maturitatea înseamnă să avem propriile valori şi filtre, precum şi o imagine clară despre noi. Putem greşi, atât timp cât nu facem rău altuia, mai ales că orice greşeală poate fi reparată”, adaugă psihologul Cătălina Hetel.

    Jocurile de acţiune ajută

    Persoanele care nu pot sta departe de jocurile video de acţiune ajung să ia decizii mai rapid, arată un studiu făcut de oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Rochester, SUA. Asta pentru că, în cursul jocurilor, aceştia sunt nevoiţi să aleagă următorul pas în numai câteva secunde. Specialiştii spun că „antrenamentul” de acest tip îi ajută şi în viaţa reală. Mai precis, jucătorii împătimiţi iau decizii într-un timp cu 25% mai scurt decât cei care nu au astfel de pasiuni. Conform cercetătoarei Daphne Bavelier, aceste jocuri ajută creierul să integreze mai bine informaţiile de natură vizuală şi auditivă

  • -33 Catalina Hetel // Oct 28, 2010 at 10:50 am

    Gary Chapman si Ross Campbell in cartea “cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, aparuta la Editura Curtea veche, demonstrau cu mult farmec ca fiecare copil si fiecare adult de mai tarziu isi exprima iubirea intr-un limbaj propriu. Cel mai greu este ca parintele sa descopere limbajul de iubire specific copilului sau si sa ii “umple rezervorul emotional” cu ceea ce copilul are nevoie. Oricat de mult ar fi iubiti de catre parinti, copiii nu stiu de la sine lucrul acesta. Noi oamenii suntem fiinte care ne formam prin relatie si limbaj si avem nevoie de cuvinte pentru a deveni, pentru a creste, pentru a sti ca suntem iubiti.
    Daca unii copii au nevoie de timp acordat, altii au nevoie de cuvinte de incurajare, de ajutor, de mangaiere sau de daruri.
    Va invit cu caldura sa cititi aceasta carte pentru a gasi limbajul de iubire al copilului dumneavoastra, pentru ca in aceste randuri voi vorbi despre cadouri, despre limbajul darurilor. In aceasta epoca a vitezei in care ne este mult mai simplu sa “cumparam ceva” decat sa vorbim intre noi si in care tentatiile sunt numeroase, cadoul este o modalitate de relationare din ce in ce mai des intalnita intre parinte si copil. Mai ales ca suntem in preajma Craciunului…ce inseamna oare cadoul?
    Din experienta mea terapeutica, am inteles ca de multe ori, parintii sesizeaza sau “se plang” de faptul ca “cel mare” dintre frati, este mereu in asteptarea unui cadou. Copilul cel mare, odata cu nasterea fratelui sau a fratilor a pierdut ceva ce nu va mai putea recupera vreodata…iubirea unca a parintilor. Deodata, universul lui s-a impartit, mama nu mai este doar a lui, nici tata, nici bunicii, nici jucariile, nici camera….nimic nu mai este doar al lui, lumea s-a impartit brusc. De obicei, fratii mai mari incearca sa recupereze aceasta pierdere fundamentala prin obiecte pe care le aduna si care trebuie sa fie “doar ale lui”. Parintii il considera pe copil egoist sau il obliga sa imparta cu fratii ceea ce primeste si se plang de nevoia crescuta a copilului de a avea lucruri doar ale lui. Acesti frati mai mari dezvolta ca limbaj aliubirii cadourile si se bucura atunci cand pot primi ceva care sa le apartina doar lor, cand pot recupera ceva din paradisul pierdut de copil unic.
    Darul poate fi un limbaj al iubirii dar poate fi si denaturat, devenind un substitut facil al iubirii adevarate. Mereu preocupati de ziua de maine si de “lucrurile serioase”, ne este mult mai usor sa daruim copilului un cadou mare si scump decat sa ne petrecem cu el cateva minute sau sa il ascultam in mod real.
    Autorii acestei carti mai spun ca “indiferent care ar fi limbajul de iubire pe care copilul dumneavoastra l intelege, el trebuie exprimat neconditionat”…copilul are nevoie sa fie iubit indiferent de cum arata, de ce stie, de ce poate sa faca. Asta nu inseamna lipsa de valori si de reguli. Copilul are nevoie sa stie care sunt limitele si unde greseste. Dar faptul ca i se atrage atentia sau chiar faptul ca este pedepsit nu trebuie sa inlocuiasca sentimentul ca este iubit si acceptat chiar si atunci cand greseste. Un copil care isi permite sa greseasca, sa incalce regula uneori fara sa se teama ca va pierde iubirea parintilor, se va transforma intr-un adult curajos, care va avea curajul sa isi asume responsabilitati, incercari si “viata”. Iubirea neconditionata nu inseamna rasfat, pentru ca nu poti oferi niciodata prea multa iubire.

  • -34 Doua lumi // Feb 19, 2011 at 8:58 am

    [...] articol semnat de Catalina Hetel, psihoterapeut publicat si pe http://www.psihologu.ro [...]

  • -35 Claudia // Aug 30, 2013 at 11:45 am

    Buna ziua. As dori o informatie referitoare la cum poti sa ajuti o persoana adulta nediagnosticata de catre un specialist dar cu comportament antisocial care refuza ajutorul din partea familiei sau a unui specialist. Se poate interna intr/o clinic de specialiatate? Cum se poate ajuta?

Pagina

Lasa un comentariu